Zambetul neterminat al copiilor fricii

Nu ii mai stergeti lentila cu servetelul ca o sa ramaneti fara obiectiv. Femeia ma priveste zambind. In sinea mea mi se pare un sacrilegiu. Sprijin tejgheaua cabanutei de pe partie la un vin fiert. Doua dintre cele cateva mese lungi de lemn sunt pline de copii pestriti. Pare o tabara de schi. Ma uimeste sa vad si cativa pui de tigani a caror rosata din obraji nu poate fi intuita pe tenul lor inchis. Insa zambesc fericiti. Cu toate astea este un zambet nedus pana la capat, un zambet neterminat, de parca in orice moment ar putea sa se intample ceva care sa stearga tot: zambetul, momentul, fericirea. Nu sunt copiii vreunor familii incredintati unei scoli de schi.

Un prieten bun pe care l-am intalnit pe partie dupa vreo cativa ani imi spune ca s-a alaturat unor cunoscuti care au adus acesti copii in prima lor tabara de schi. Copii de la un adapost. Copii abandonati. Doamna care stergea obiectivul aparatului cu servetelul este femeia care a pus cap la cap acest adapost. Mia's Children. Imi povesteste cateva lucruri in timp ce prichindeii ma privesc curios. Intuiesc ca s-a dus vorba ca as fi "de la televizor". Unul mai rasarit il intreaba pe Razvan daca e adevarat ca am castigat X Factor. Copiii nu trebuie dezamagiti si nici obositi cu istorii biografice dupa o zi plina. Raspund ca am castigat X Factorul de doua ori.

Sotul meu, imi spune doamna senina, a murit anul trecut. N-a luat cu el decat un costum de haine. Important e ce lasi in urma ta. Nu plecam cu nimic de aici. Am mai auzit vorba asta de multe ori si in mintea mea a capatat lipsa de importanta a unui proverb uzat, insa ochii sticlind si zambetul cald al femeii ma conving din nou de adevarul din spatele cuvintelor.

Si-a vandut casa pentru a face un adapost mai mare pentru acesti copii. Pe unii dintre ei i-a luat efectiv de pe strada. Sau de sub pamant. Sindromul lup. Copii pentru care parintii si societatea nu au facut nimic. Doar legea supravietuirii. Cand i-a luat nu vorbeau, nu articulau decat sunete de neinteles. Gemeau. Acum unii dintre acesti copii sunt masteranzi sau profeseaza in diverse domenii. De cincisprezece ani femeia cu zambetul senin si ochii luminosi, care sterge obiectivul aparatului de fotografiat cu un servetel, care si-a inmormantat sotul cu certitudinea ca a plecat fericit, nu traieste decat pentru bucuria enorma de a-i vedea pe acesti copii cu un rost si un sens.

Ma uit inca o data la ei. De dimineata cand i-am privit de la distanta, niste mogaldete rosii purtand costume de schi identice, mi-am spus ca e o tabara de schi la fel ca oricare alta. Acum ma uit de aproape la ei si inteleg cata munca depune femeia asta pentru ca zambetul lor sa fie dus pana la capat, sa se nasca liber, fara amenintarea unor monstri de neinchipuit pentru noi, cei care am crescut cu mama si cu tata si ierarhizam probleme dupa niste clasamente care i-ar face pe acesti copii sa rada in hohote si sa ne priveasca condescendent, ca pe niste nebuni de tolerat. Imi termin vinul. Imi inchid geaca.

O rog pe femeie sa ma primesca intr-una din zilele urmatoare pentru un reportaj foto. Imi spune ca unii copii nu pot fi fotografiati. Au fost victimele unor retele de trafic de droguri (cine stie cum au fost folositi) si vrea sa le protejeze identitatea. Ramane sa ma primeasca totusi. O intreb cum a gasit finantare. Imi spune ca nu a gasit si are nevoie mereu. Imi mai spune ca in situatii limita Dumnezeu ii scoate in cale oameni. Imi vin in minte cuvintele lui Tenessee Williams: Dumnezeu nu vine cand il chemi, dar intotdeauna vine la timp.