Acuma karaoke, karaoke, dar mai avem si treaba. Astazi cu brasovenii. Ne indreptam spre Brasov deja and we gonna rock the house in Tequila Bowling Club!! Tonight!! Be there!!!!
Apropo de karaoke, vreau sa-i felicit pe cei care s-au inregistrat deja pe vamamusic.ro, mai ales pe cei care au salvat inregistrarea. Ii puteti asculta pe site, la categoria "Cine a mai cantat cu Vama". Pentru ca unii dintre voi s-au plans ca au intampinat probleme, am facut o lista cu sfaturi de care sa tineti cont:
Aveti nevoie de conexiune la Internet buna pentru a va inregistra cu succes. Altfel, riscati sa se decaleze versurile, sa se blocheze negativul etc. De aceea, e de preferat sa inchideti alte programe care fac trafic pe net.
E posibil sa intampinati probleme daca va inregistrati dintr-un loc in care se folosesc mai multe routere (camin, birou etc).
Ascultati melodia in casti atunci cand va inregistrati, altfel vocea voastra se va suprapune cu negativul.
Atentie la volumul microfonului. In primul rand, asigurati-va ca e pornit. Am constat ca mai multi dintre cei care au incercat sa se inregistreze nu reuseau pentru ca nu aveau microfonul pornit :) In al doilea rand, incercati sa-l setati la acelasi volum cu negativul. Altfel, riscati sa nu va auziti deloc sub negativ sau, dimpotriva, sa va auziti mult prea tare peste negativ. Calitatea microfonului influenteaza calitatea inregistrarii.
Inainte de a incepe inregistrarea ascultati Cantec de gasit si cititi cu atentie instructiunile de pe vamamusic.ro
Daca ati respectat toate indicatiile si totusi aveti probleme cand va inregistrati, trimiteti un email la office@agentiadevise.ro.
Inca ceva… Va sfatuiesc sa completati campurile cu datele personale. Chiar daca nu va scrieti numele complet, ci doar un username, lasati o adresa de email valida ca sa va putem contacta in caz de nevoie.
vineri, 30 aprilie 2010
joi, 29 aprilie 2010
Ways of seeing
Astazi filmam un spot si stau sa ma gandesc, cu toate miscarile astea de camera pe care le incercam, stau sa ma gandesc ca perspectiva asupra adevarului este mai importanta decat adevarul in sine.
Citesc un eseu al lui John Berger, se numeste Ways of Seeing si vorbeste despre modificarea perceptiei oamenilor asupra operelor de arta din diverse timpuri si cum un soi de mistificare sta la baza felului in care ne raportam la arta acum: faptul ca odata cu aparitia camerei de filmat o noua era in raportarea fata de o imagine statica a inceput, iar factorii care ne determina sa etichetam arta acum sunt contextuali si nu pot exclude raportarea la trecutul socio-politic al artei.
A privi un tablou intr-o biserica medievala, asa cum a fost gandit pentru peretii si spatiul respectiv, e cu totul altceva decat a privi aceleasi picturi pe ecranul unui televizor marginit de peretii unei bucatarii, iar aceasta imagine unica se transmite simultan in mii de alte contexte.
Mergand pe firul acestei relativizari gandul te duce le Eclesiast: "totul e desertaciune..."
Citesc un eseu al lui John Berger, se numeste Ways of Seeing si vorbeste despre modificarea perceptiei oamenilor asupra operelor de arta din diverse timpuri si cum un soi de mistificare sta la baza felului in care ne raportam la arta acum: faptul ca odata cu aparitia camerei de filmat o noua era in raportarea fata de o imagine statica a inceput, iar factorii care ne determina sa etichetam arta acum sunt contextuali si nu pot exclude raportarea la trecutul socio-politic al artei.
A privi un tablou intr-o biserica medievala, asa cum a fost gandit pentru peretii si spatiul respectiv, e cu totul altceva decat a privi aceleasi picturi pe ecranul unui televizor marginit de peretii unei bucatarii, iar aceasta imagine unica se transmite simultan in mii de alte contexte.
Mergand pe firul acestei relativizari gandul te duce le Eclesiast: "totul e desertaciune..."
miercuri, 28 aprilie 2010
Inlocuieste-l pe Chirila pe vamamusic.ro!
Gata. E online. Prima platforma de karaoke pe net din Romania pe vamamusic.ro. Ati ascultat Cantec de gasit, acum v-a venit randul sa-l cantati :) Intrati pe vamamusic.ro, cititi cu atentie instructiunile si inregistrati Cantec de gasit in varianta voastra. La sfarsit, ascultati inregistrarea, iar daca va place, trimiteti-o prietenilor. Daca nu sunteti multumiti, luati-o de la capat. Sa vedeti si voi cata munca e :)
Un detaliu… cel care ni se pare noua ca a trimis cea mai misto inregistrare e invitat sa urce pe scena si sa interpreteze Cantec de gasit alaturi de noi. Intr-un concert live. Nu e un concurs, deci nu avem regulament. Il alegem pe cel care ne place noua cel mai mult. Acum, nu va luati lumea in cap, in ciuda titlului acestui post nu-mi caut inlocuitor in Vama :)).
Azi. Ora 19:00. Vamamusic.ro
Saptamana trecuta, cand am lansat Cantec de gasit, am promis o surpriza. Azi e ziua cea mare, asa ca va dam intalnire la 19:00 pe.vamamusic.ro. Intre timp, mai ascultati o data Cantec de gasit :)
Oglinzi stinse
In Romania oglinzile nu reflecta nimic. Din cauza asta, semiintunericul este o stare de fapt.
luni, 26 aprilie 2010
Natura moarta
Azi e frumos la repetitii. Ingerii se scurg languros pe pereti si se incolacesc pe formele faldurilor perdelelor. Corzile zbarnaie rotund prin aer. Ingerii saliveaza si-si lasa capetele pe spate. Pentru cateva secunde vertebrele se elibereaza de constiinta faptului ca sunt tarcul trupului. Muschii respira liber si sangele se involbura cu viteza mierii. Sangele e miere curgand alene de pe buzele unui copil lacom. Inima renunta sa mai fonfaie ca de obicei. Abandonul vine de la sine. Abandonul e victoria ingerilor asupra vointei. Cazi, cazi in tine. Iti esti prapastie si vazduh. Cazi pana iti zdrobesti oasele de tine pentru ca mai apoi, din inger in inger, sa te ridici pana in bolta spiritului tau. Limba incleiata in sarut. Salivezi roua. Transpiri aburi de menta. Orgasmul e stranut.
duminică, 25 aprilie 2010
vineri, 23 aprilie 2010
Clopo 13 - Cover superband
Daca vreti o seara bestiala de "cover-uri", Clopo, tobosarul nostru pe care l-ati vazut dezlantuit aseara, are cantare maine in Jukebox de la 22:30. Iata detaliile. O puteti vedea si pe Alexandra (Megastar), fata aia cu voce excelenta pe care a dat-o afara poporu' roman din concurs. :))
Componenta formatiei: Luciana Raducanu - voce; Alexandra Craiescu - voce; Cosmin Farcas - clape, voce; Alex Luft - chitara; Paul Baciu - bas; Lucian Cioarga (Clopo) - tobe.
Componenta formatiei: Luciana Raducanu - voce; Alexandra Craiescu - voce; Cosmin Farcas - clape, voce; Alex Luft - chitara; Paul Baciu - bas; Lucian Cioarga (Clopo) - tobe.
joi, 22 aprilie 2010
Gigi l'amoroso
De cateva zile vreau sa va pun acest cantec. Face parte din jetul de amintiri care m-a izbit peste fata cateva zile in urma. Sunt sigur ca cei mai tineri nu prea stiu mare lucru despre Dalida, diva italo-egipteana a anilor saptezeci-optzeci in Franta. Erau inca anii frumosi, cand cantecele vindeau povesti lungi si teatrale. Speranta, iubirea mergeau pas la pas neinhibate de regulile stricte ale minutajelor de radio. Cantecul asta ma emotioneaza pana la lacrimi. E toata Italia in el, e teatru, e muzica, e cantoneta, e tot ce vrei ca sa visezi si sa te doara sufletul in acelasi timp. Pe mine, cel putin, ma impresioneaza dincolo de explicatii rationale. Speranta si durere.
A live version
A live version
Tribute 2 U
pai ne vedem in seara asta in Tribute. i hope u gonna rock the house. azi-noapte s-a mai nascut un cantec. in total, vorbim de noua cantece so far, patru au versuri, doua sunt in lucru, celelalte asteapta.
le multumim tuturor celor care duc cantecul nostru mai departe. le multumim partenerilor care au ales sa creada in el, alaturi de noi. intotdeauna mi-a sugerat o stare colectiva de hey-rupism sentimental. ca si cum avem un personaj total tembel care se invarte prin lume ca bila de flipper si pe care oamenii se hotarasc sa-l ajute intr-un gest de solidaritate monumentala. vanzatorii ii ies in cale si-l trimit in alte directii, taximetristii gresesc adresele deliberat, i se insceneaza o rapire, il arunca pe strada langa casa EI, el se departeaza din nou, iar intervin mii de oameni care fac cate un lucru sortit sa-l aduca din nou la usa cu pricina. la sfarsit, o mare de oameni respira fericita. mii de oameni si-au dat mana pentru un cuplu. stiu ca e o viziune poate usor patata de marmelada hollywoodiana, dar avem nevoie de optimism tamp, cateodata.
o sa va rugam sa ne ajutati la videoclip cat de curand. avem nevoie de 1000 de oameni. seriosi.
see u in Tribute 2 night.
le multumim tuturor celor care duc cantecul nostru mai departe. le multumim partenerilor care au ales sa creada in el, alaturi de noi. intotdeauna mi-a sugerat o stare colectiva de hey-rupism sentimental. ca si cum avem un personaj total tembel care se invarte prin lume ca bila de flipper si pe care oamenii se hotarasc sa-l ajute intr-un gest de solidaritate monumentala. vanzatorii ii ies in cale si-l trimit in alte directii, taximetristii gresesc adresele deliberat, i se insceneaza o rapire, il arunca pe strada langa casa EI, el se departeaza din nou, iar intervin mii de oameni care fac cate un lucru sortit sa-l aduca din nou la usa cu pricina. la sfarsit, o mare de oameni respira fericita. mii de oameni si-au dat mana pentru un cuplu. stiu ca e o viziune poate usor patata de marmelada hollywoodiana, dar avem nevoie de optimism tamp, cateodata.
o sa va rugam sa ne ajutati la videoclip cat de curand. avem nevoie de 1000 de oameni. seriosi.
see u in Tribute 2 night.
marți, 20 aprilie 2010
Noul single VAMA - Cantec de gasit
Va invit sa ascultati cel mai nou single VAMA. Se numeste Cantec de gasit si poate fi descarcat gratuit de pe vamamusic.ro.
Asculta mai multe audio Divertisment
Cantec de gasit
Alerg nebun
Si-mi scoate inima fum si cant
Un cantec fara vreun rost adanc
Te caut pe toate strazile
Din viata asta.
Tu poate oi fi
Ascunsa dupa vreun zor de zi
O lume-ntreaga sta intre noi
Dar am un cantec si-am sa cant
Pan’ ai s-auzi.
Am sa-i conving
Pe toti nebunii din viata mea
Sa cante pana cand sunetul
Va sparge si usa ta si-ai
Sa-ntelegi ca nu esti singura
Eu cant si nu ma opresc
Sa stii
Sunt doar jumate’ de om
Alerg
Sa ma topesc in tine si sa ma-ntregesc...
Alerg nebun
Imi scoate inima fum si cant
Un cantec fara vreun rost adanc
Te caut pe toate strazile din viata asta
Asculta mai multe audio Divertisment
Cantec de gasit
Alerg nebun
Si-mi scoate inima fum si cant
Un cantec fara vreun rost adanc
Te caut pe toate strazile
Din viata asta.
Tu poate oi fi
Ascunsa dupa vreun zor de zi
O lume-ntreaga sta intre noi
Dar am un cantec si-am sa cant
Pan’ ai s-auzi.
Am sa-i conving
Pe toti nebunii din viata mea
Sa cante pana cand sunetul
Va sparge si usa ta si-ai
Sa-ntelegi ca nu esti singura
Eu cant si nu ma opresc
Sa stii
Sunt doar jumate’ de om
Alerg
Sa ma topesc in tine si sa ma-ntregesc...
Alerg nebun
Imi scoate inima fum si cant
Un cantec fara vreun rost adanc
Te caut pe toate strazile din viata asta
luni, 19 aprilie 2010
Cantec de gasit
Au fost trei zile complet nebune. Timisoara, multumim. Ceea ce a urmat a fost insa superb. In astea doua zile m-au izbit jeturi de amintiri. Am realizat cumva ca momentul in care ma aflu acum imi permite sa-mi contemplu viata trecuta, traita. Si sunt atatea amintiri frumoase. Este incurajant sa ai amintiri frumoase. E ca si cum trecutul ar fi o trambulina pentru viitor. Asta presupune ca trebuie sa traiesti frumos. Iar a trai frumos nu e intotdeauna o stiinta, cat un complex de imprejurari si un dar de la Dumnezeu.
Eram in Piata Sfatului plimbandu-ne fara scop dupa o cina la Brasov. De undeva, dintr-un subsol, razbateau spre noi muzica si chiote. In rest, piata era incremenita intr-o liniste racoroasa. Am incercat sa identificam locul si dupa nu putine incercari am coborat intr-un subsol in care era isterie generala si sprit. Era ziua lui Viorel. Iar Viorel era fan Vama Veche si Vama. Gasca nu era atat de beata incat sa nu ma recunoasca asa ca n-am scapat: Chirila, Chirila, beeyy, sa traiesti! Canta-ne!! Te rugaaam!! Incerc sa glumesc si le spun ca e ilegal :) Ce ilegal mah, e karaoke! Baga!! Viorel, transpirat si fericit se uita rugator la mine! Bine, ma, bine! Si am cantat Vama Veche pe un microfon care se intrerupea, acoperit de urletele tuturor participantilor, stropit de picaturile sarite din paharele care se ciocneau deasupra mea si inconjurat de dragostea unor oameni pe care nu ii cunosteam. Ma uitam la versurile de pe ecran si pentru cateva momente am incercat sa ma sincronizez cu derularea subtitrarii. Apoi mi-am dat seama ca acele versuri sunt ale mele, ca am cantat cantecul ala de mii de ori, in fata a mii de oameni. Am zambit, m-am intors cu spatele la ecran si am terminat de cantat cu ochii inchisi.
Mi s-a parut acea seara o mica atentie a destinului fata de mine.
Acum nu va ganditi c-o sa ma plimb prin baruri cantand piese Vama Veche ca doar n-am innebunit. A fost pur si simplu unul din momentele de gratie in care realizezi ca, indiferent cate lucruri sunt ridicate impotriva ta, ceva ramane: iubirea si respectul oamenilor pentru munca ta. Iar asta nu poti sa pierzi in instanta si nici nu poti sa cuantifici. Am cantat Coldplay, Elton John, am pus o voce pe Alicia Keys si am petrecut pana dimineata. Am mai aruncat putin mortar peste zidul amintirilor de care avem atata nevoie. A doua zi soarele ma privea complice si incalzea tandru Piata Sfatului.
Revin cu inca o imagine din acea noapte. Cand am iesit din hruba vesela, ne-am indreptat catre Biserica Neagra. Intre doua cladiri care inchid coltul pietei si delimiteaza perimetrul bisericii de spatiul deschis al pietei se afla un container de gunoi, aproape de una dintre cladiri. Prietenul meu imi spune: - Uite, daca Biserica Neagra e Adevarul, putem s-o privim direct sau din spatele unui container de gunoi. Nu adevarul e o chestiune de perspectiva, cum spui tu, ci noi ne alegem perspectiva asupra lui. Discutia noastra ramane deschisa caci eu continui sa pretind ca nu putem da o roata de 360 de grade adevarului si trebuie sa ne multumim cu bucati mici dintr-un sens prea larg pentru a fi cuprins o data.
Pentru Vama a sosit momentul adevarului. Primul single de pe cel de-al doilea disc VAMA e gata.
Diseara, dupa miezul noptii, puteti sa-l ascultati aici, pe blog. Va dau cuvantul meu de onoare(celor care asteapta inca din martie)
E un cantec in care cred. Cred in versurile lui, cred in muzica, cred in starea pe care ti-o da si mai cred ca o sa credeti si voi. Sau poate ca sper asta.
Deci: Premiera/Cantec de gasit/by Vama/ diseara/ miezul noptii/ va pup/
Eram in Piata Sfatului plimbandu-ne fara scop dupa o cina la Brasov. De undeva, dintr-un subsol, razbateau spre noi muzica si chiote. In rest, piata era incremenita intr-o liniste racoroasa. Am incercat sa identificam locul si dupa nu putine incercari am coborat intr-un subsol in care era isterie generala si sprit. Era ziua lui Viorel. Iar Viorel era fan Vama Veche si Vama. Gasca nu era atat de beata incat sa nu ma recunoasca asa ca n-am scapat: Chirila, Chirila, beeyy, sa traiesti! Canta-ne!! Te rugaaam!! Incerc sa glumesc si le spun ca e ilegal :) Ce ilegal mah, e karaoke! Baga!! Viorel, transpirat si fericit se uita rugator la mine! Bine, ma, bine! Si am cantat Vama Veche pe un microfon care se intrerupea, acoperit de urletele tuturor participantilor, stropit de picaturile sarite din paharele care se ciocneau deasupra mea si inconjurat de dragostea unor oameni pe care nu ii cunosteam. Ma uitam la versurile de pe ecran si pentru cateva momente am incercat sa ma sincronizez cu derularea subtitrarii. Apoi mi-am dat seama ca acele versuri sunt ale mele, ca am cantat cantecul ala de mii de ori, in fata a mii de oameni. Am zambit, m-am intors cu spatele la ecran si am terminat de cantat cu ochii inchisi.
Mi s-a parut acea seara o mica atentie a destinului fata de mine.
Acum nu va ganditi c-o sa ma plimb prin baruri cantand piese Vama Veche ca doar n-am innebunit. A fost pur si simplu unul din momentele de gratie in care realizezi ca, indiferent cate lucruri sunt ridicate impotriva ta, ceva ramane: iubirea si respectul oamenilor pentru munca ta. Iar asta nu poti sa pierzi in instanta si nici nu poti sa cuantifici. Am cantat Coldplay, Elton John, am pus o voce pe Alicia Keys si am petrecut pana dimineata. Am mai aruncat putin mortar peste zidul amintirilor de care avem atata nevoie. A doua zi soarele ma privea complice si incalzea tandru Piata Sfatului.
Revin cu inca o imagine din acea noapte. Cand am iesit din hruba vesela, ne-am indreptat catre Biserica Neagra. Intre doua cladiri care inchid coltul pietei si delimiteaza perimetrul bisericii de spatiul deschis al pietei se afla un container de gunoi, aproape de una dintre cladiri. Prietenul meu imi spune: - Uite, daca Biserica Neagra e Adevarul, putem s-o privim direct sau din spatele unui container de gunoi. Nu adevarul e o chestiune de perspectiva, cum spui tu, ci noi ne alegem perspectiva asupra lui. Discutia noastra ramane deschisa caci eu continui sa pretind ca nu putem da o roata de 360 de grade adevarului si trebuie sa ne multumim cu bucati mici dintr-un sens prea larg pentru a fi cuprins o data.
Pentru Vama a sosit momentul adevarului. Primul single de pe cel de-al doilea disc VAMA e gata.
Diseara, dupa miezul noptii, puteti sa-l ascultati aici, pe blog. Va dau cuvantul meu de onoare(celor care asteapta inca din martie)
E un cantec in care cred. Cred in versurile lui, cred in muzica, cred in starea pe care ti-o da si mai cred ca o sa credeti si voi. Sau poate ca sper asta.
Deci: Premiera/Cantec de gasit/by Vama/ diseara/ miezul noptii/ va pup/
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Dumnezeu stie fizica
Tendinta generala este aceea de a incerca sa-i atribuim lui Dumnezeu miracole pe care scepticii dupa aceea le justifica prin demonstratii stintifice. "N-are legatura cu Dumnezeu", spun ei. "E perfect demonstrabil stiintific". Dar cine zice ca Dumnezeu nu stie fizica?
vineri, 16 aprilie 2010
Precizare bis
Am citit mult azi. Am citit in avion, am citit in masina si am citit in camera de hotel. Acum, la masa, am citit de pe telefon o parte din marturiile voastre. Si cred ca sunt foarte frumoase pentru ca par extrem de sincere. Eu sper sa va foloseasca la capatul testului. O radiografie simpla si eficace. Cred ca mereu cand vorbim onest despre noi practicam un soi de exorcism necesar. Dincolo de asta cele (doar) saisprezece comentarii creeaza o lume aparte. Frumos.
Precizare
Am uitat sa precizez ca testul de mai jos are pentru fiecare rolul de analiza personala si nu e musai sa il publicati la comentarii. Mai bine va ganditi si scrieti. La capatul lui, recitindu-l, e posibil sa aveti o alta perspectiva asupra voastra.
Testu' Lu' Chirila. Partea 1.
Incercati sa raspundeti prin propozitii scurte, nu mai mult de 5, 6 pentru fiecare intrebare. E important sa existe subiect, predicat. Apoi stergeti intrebarile si uniti raspunsurile sub forma unui eseu personal caruia sa-i dati un titlu. Va urma episodul 2.
Care este visul tau cel mai important? (Incearca sa-l definesti cat mai concret in cateva propozitii)
Ce crezi ca ti-a lipsit cel mai mult in copilarie?
Care este cea mai mare greseala pe care ai facut-o intre 16 si 20 de ani? De ce este o greseala? De ce este cea mai mare?
Ce te linisteste? Ce te nelinisteste?
Care e cea mai mare frica a ta? De ce?
Care e cea mai mare frica in raport cu o femeie/barbat?
Cum i-ai facut pe altii fericiti?
Cand ai fost fericit? Ai spus vreodata asta? In ce context?
Ce te-a ranit cel mai mult pana acum la: prieteni, colegi, familie? De ce? (Explicatiile sunt la fel de importante ca raspunsurile)
joi, 15 aprilie 2010
Patru cantece noi
Patru cantece noi. N-am mai ras demult cat am ras saptamana asta la repetitii. Intr-adevar repetitiile au fost ceea ce trebuie sa fie: un prilej de relaxare si de munca eficienta. S-a definitivat "Ultimul om" o piesa initial punk de care ne-am batut joc in ultimul hal si a iesit o varza dupa care suntem innebuniti. Am repetat Break up, o balada pe care o gasiti aici pe blog intr-o varianta "raw" compusa de mine. Ea s-a implinit foarte bine cu chitara si pianul (Eugen si Gelu).
Provocarea maxima a fost un cantec care n-are nume si pe care l-am adus eu ceva vreme in urma si de-abia de vreo luna ne-am apucat de el. Enescu, Bruckner, Portishead, Red Hot Chilli Peppers sunt influentele majore. Si, deasupra tuturor, bineinteles, Pink Floyd.
Cred ca Bruckner a fost cea mai importanta revelatie personala din ultimul an. Acest ultim cantec de care va vorbesc nu are inca versuri, dar ne jucam la el cu stari in limba engleza. De fapt am inceput sa creionez ceva: ma preocupa sa scriu un cantec usor psihanalitic (a nu se citi psihedelic) despre felul in care traumele copilariei pot rezona cu noi la maturitate. Mi-e greu sa scriu o poveste foarte coerenta pentru ca metrica nu ma ajuta decat spre o insiruire de imagini. Vom vedea ce o iesi. Ca stare muzicala cantecul a castigat pariul. Prietenul meu, Paul, a filmat una din repetitiile acestei saptamani, dar n-am avut timp sa editez ca sa va arat.
Sunt foarte bucuros de momentele in care repet cu VAMA. Venirea lui Gelu Ionescu printre noi inseamna un plus enorm la capitolele compozitie si orchestratie. Dincolo de faptul ca Gelu este un Cubase Guru via Windows XP or Seven. Un muzician excelent.
Ca sa nu va mai tin: Timisoara, patru cantece noi printre care "Cantec de Gasit" care, promit solemn, o sa apara aici pe blog saptamana viitoare. Pe bune. Stiu ca unii dintre voi asteptati de vreo luna, dar au fost multe decizii legate de partile tehnice care ne-au dat peste cap. Luni voi reveni cu detalii legate de asta.
Provocarea maxima a fost un cantec care n-are nume si pe care l-am adus eu ceva vreme in urma si de-abia de vreo luna ne-am apucat de el. Enescu, Bruckner, Portishead, Red Hot Chilli Peppers sunt influentele majore. Si, deasupra tuturor, bineinteles, Pink Floyd.
Cred ca Bruckner a fost cea mai importanta revelatie personala din ultimul an. Acest ultim cantec de care va vorbesc nu are inca versuri, dar ne jucam la el cu stari in limba engleza. De fapt am inceput sa creionez ceva: ma preocupa sa scriu un cantec usor psihanalitic (a nu se citi psihedelic) despre felul in care traumele copilariei pot rezona cu noi la maturitate. Mi-e greu sa scriu o poveste foarte coerenta pentru ca metrica nu ma ajuta decat spre o insiruire de imagini. Vom vedea ce o iesi. Ca stare muzicala cantecul a castigat pariul. Prietenul meu, Paul, a filmat una din repetitiile acestei saptamani, dar n-am avut timp sa editez ca sa va arat.
Sunt foarte bucuros de momentele in care repet cu VAMA. Venirea lui Gelu Ionescu printre noi inseamna un plus enorm la capitolele compozitie si orchestratie. Dincolo de faptul ca Gelu este un Cubase Guru via Windows XP or Seven. Un muzician excelent.
Ca sa nu va mai tin: Timisoara, patru cantece noi printre care "Cantec de Gasit" care, promit solemn, o sa apara aici pe blog saptamana viitoare. Pe bune. Stiu ca unii dintre voi asteptati de vreo luna, dar au fost multe decizii legate de partile tehnice care ne-au dat peste cap. Luni voi reveni cu detalii legate de asta.
miercuri, 14 aprilie 2010
Hristos a inviat!
Pentru ca ne indepartam din ce in ce mai mult de ziua aceea, riscam sa nu mai credem. E aidoma unui vis frumos pe care uitam sa-l notam imediat ce ne-am trezit din somn, prea siguri ca ni-l vom reaminti. Si incet, incet il uitam.
Dar asta nu e vis si oricata vreme ar trece, e adevarat. Isus a inviat, a treia zi, dupa scripturi.
Hristos a inviat!
Dar asta nu e vis si oricata vreme ar trece, e adevarat. Isus a inviat, a treia zi, dupa scripturi.
Hristos a inviat!
luni, 12 aprilie 2010
New single and stuff...
Saptamana asta luam ultimele decizii de mastering legate de noul nostru single. De fapt, la sfarsitul saptamanii ar trebui sa plece la radiouri si sa apara pe net si aici, pe blog. Apoi, de acolo, un cantec are o viata care nu mai depinde de noi. Ceea ce a depins de noi tocmai se ispraveste. Imi place verbul asta: "a ispravi". Miroase a rindea si a rumegus. Am inceput sa citesc Evanghelia dupa Pilat al lui Eric-Emannuel Schmitt si simt ca am inceput sa citesc o carte mare. Imi dau seama din ce in ce mai clar ca frumusetea lumii noastre sta in infinitatea perspectivelor asupra catorva teme mari: credinta, libertate, iubire, moarte, destin. E adevarat ca aici rezida si drama umanitattii. Absenta unei pozitionari colective, echidistante fata de un adevar unic. Ma rog.
O consecinta inaltatoare a mortii lui Michael Jackson a fost solidaritatea atat de intensa pe care a starnit-o. Si pe o scara atat de mare. Oamenii au simtit nevoia sa-si uneasca vocile si sa urle tare: da, noi ascultam muzica asta. Toti. Pentru noi TOTI muzica asta inseamna ceva. Pe noi toti omul asta ne-a Bucurat. Viata ar trebui sa creeze solidaritate, nu moartea. Oamenii, insa, se unesc in fata mortii. Ca si cum impreuna am putea s-o invingem...
Din pacate, una dintre rarele noastre forme de solidaritate este traficul. In Bucuresti, traficul e puscaria care ne uneste fortat. Altminteri, am alege sa traim momentul unic al lui "fiecare pentru el". Daca stai sa te gandesti bine, nu prea ai ce sa astepti de la o tara ai carei oameni n-au fost niciodata proprietari. Vreo treizeci, patruzeci de ani de proprietate in preajma celor doua razboaie mondiale si atat. Si atunci, de ce ne miram ca vrem sa avem mai mult decat sa impartim sau sa contemplam?
La Paris un roman nascut in Franta mi-a spus: am un prieten bun de cinsprezece ani. Nu stiu ce masina are. Romanii de conditie medie care vin din tara asta intreaba pe aici: Ce masina ai? Casa in care stai, e a ta sau cu chirie?
Poate ca trebuie sa traim cu adevarat improprietarirea ca sa scapam de obsesia ei. Din pacate, in Romania a nascut monstrii si a distrus ideea de civism. Nu ca civismul ar fi existat, altminteri. Da' era un ghiocel care ar fi putut inflori.
Lucram la noul single. Asta e acum averea noastra. Muzica mea e averea mea. Cartea pe care o citesc. Gandurile care ma framanta si poate ma slefuiesc. Singura avere reala este Omul care as putea sa devin. Asta insa e un drum infernal. E un maraton pe care il termina doar cei alesi.
Ce frumos a spus Isus: Imparatia mea nu este din lumea aceasta.
O consecinta inaltatoare a mortii lui Michael Jackson a fost solidaritatea atat de intensa pe care a starnit-o. Si pe o scara atat de mare. Oamenii au simtit nevoia sa-si uneasca vocile si sa urle tare: da, noi ascultam muzica asta. Toti. Pentru noi TOTI muzica asta inseamna ceva. Pe noi toti omul asta ne-a Bucurat. Viata ar trebui sa creeze solidaritate, nu moartea. Oamenii, insa, se unesc in fata mortii. Ca si cum impreuna am putea s-o invingem...
Din pacate, una dintre rarele noastre forme de solidaritate este traficul. In Bucuresti, traficul e puscaria care ne uneste fortat. Altminteri, am alege sa traim momentul unic al lui "fiecare pentru el". Daca stai sa te gandesti bine, nu prea ai ce sa astepti de la o tara ai carei oameni n-au fost niciodata proprietari. Vreo treizeci, patruzeci de ani de proprietate in preajma celor doua razboaie mondiale si atat. Si atunci, de ce ne miram ca vrem sa avem mai mult decat sa impartim sau sa contemplam?
La Paris un roman nascut in Franta mi-a spus: am un prieten bun de cinsprezece ani. Nu stiu ce masina are. Romanii de conditie medie care vin din tara asta intreaba pe aici: Ce masina ai? Casa in care stai, e a ta sau cu chirie?
Poate ca trebuie sa traim cu adevarat improprietarirea ca sa scapam de obsesia ei. Din pacate, in Romania a nascut monstrii si a distrus ideea de civism. Nu ca civismul ar fi existat, altminteri. Da' era un ghiocel care ar fi putut inflori.
Lucram la noul single. Asta e acum averea noastra. Muzica mea e averea mea. Cartea pe care o citesc. Gandurile care ma framanta si poate ma slefuiesc. Singura avere reala este Omul care as putea sa devin. Asta insa e un drum infernal. E un maraton pe care il termina doar cei alesi.
Ce frumos a spus Isus: Imparatia mea nu este din lumea aceasta.
joi, 8 aprilie 2010
With love, Ioanna
E peste drum de Notre Dame. De fapt peste Sena. Ai putea s-o treci cu vederea pentru ca de afara nu e altceva decat o casuta mica, inghesuita, care parca a dat din coate s-ajunga si ea la strada. Doua banci in fata vitrinei si deasupra scris cu litere de-o schioapa Shakespeare and Co. Antiquarian Books.
De fapt, nu sunt numai carti vechi, dar ele predomina, ingramadite in rafturile de pe peretii care nu par sa reuseasca sa formeze vreun unghi drept in toata aceasta casa. Da, este o casuta umpluta pana la refuz cu carti. Oriunde te-ai uita privirea intalneste caractere, caractere pe cotoare de carti.
Te invaluie - imediat ce ai inchis dupa tine usa librariei anticariat - o liniste care vine dinspre miile de titluri care asteapta in tacere. Sau, este senzatia ca un lucru nemaipomenit se poate intampla dintr-o clipa in alta. Totul e ingust, miniatural si te gandesti cum oare incap atatea carti intr-un spatiu atat de mic. Shakespeare e la loc de cinste.
Mii de titluri ii confirma statutul. Un fluid neintrerupt pare sa vina din toate cartile astea atinse de mii si mii de maini, imbibate cu atatea rasuflari, ingalbenite de timpi diferiti.
Se aduna toate influentele posibile intr-un fel de abur care pluteste gales prin casuta desprinsa parca dintr-o poveste a lui Kenneth Grahame.
Ma dezmeticesc greu si Parisul aluneca incet de pe mine. Ma plimb, stingher la inceput, nestiind incotro sa-mi arunc privirile. E atat de multa informatie amestecata cu un soi de magie a literelor incat nu stiu ce sa fac mai intai. Sa ma las in vartejul povestii pe care casuta incearca sa mi-o impuna sau sa caut vreun titlu interesant. Aleg sa ma preling pe langa rafturile cu carti. Imi dau seama ca e de stat si, agale, pulsul mi se acordeaza cu inima acestui loc. Urc cea mai ingusta scarita din Paris, la etaj. Senzatia de basm se accentueaza caci sus totul e mai mic, mai ingust, mai dulce-apasator. Aleg carti la intamplare: O istorie a cuceririlor imperiului britanic, Elliot - scrisori, Edgar Alan Poe - poezii si tot asa. Nimic in ordine sau nu intr-o ordine pe care s-o sesizez acum. Aleg inca o carte de pe un raft de la capatul scarii. O deschid si dau peste o vedere. La inceput ma gandesc sa inchid cartea pentru ca scrisul de mana pare sa ma faca partas la o poveste care nu mi-e destinata. N-am rezistat si am citit ceea ce veti citi si voi acum:
"My dearest Adrian, the relationship I have with you is the most extraordinary I've ever had. I wish we had one day a chance in our lifes to fall in love with each other without this constant necessity of saying goodbye...I love the ideea of hiding letters like this in these old books.
If you find it, it means there is (quand meme) some fate in our relationship.
With love, Your Ioanna."
Un soi de durere. Asta am simtit. Nu stiu de ce mi s-a parut cel mai autentic si sincer lucru pe care il auzisem in ultima vreme. Imi parea ca toata scrisoarea aia geme de iubire si ca in ciuda insiruirii simple a cuvintelor era mult mai mult de atat: parea un strigat de durere ca pentru ceva incomplet. Stateam cu cartea in mana si ma simtaem vinovat, oarecum, ca nu eu eram cel vizat.
Simteam ca intervenisem fara voie in povestea superba si trista a iubirii dintre Adrian si Ioanna. M-am uitat la data: 7 iulie 2000. Zece ani. Zece ani pana cand marturisirea unei dorinte aprinse sa rezoneze in sufletul unui om perfect strain de resorturile interne care au facut-o pe Ioanna sa astearna acele randuri. Sau poate eram predispus la dramatism. Poate nevoia mea de poveste mi-a scos in cale acea scrisorica facuta in joaca de o frantuzoaica rasfatata, neimpacata cu ideea dragostei la distanta. Am inchis cartea si am pus scrisoarea la loc ca sa-i mai dau lui Adrian o sansa.
M-am mutat apoi intr-o alta incapere unde urmatoarea imagine a topit din mine toate bucatile de prezent: pe o bancheta ingusta, in stanga mea, o fata sta intinsa si citeste dintr-o carte pe care o sprijina in poala iubitului ei. El sta rezemat pe spate si asculta privind fix si senin in tavan. Fata citeste in engleza, rar, raspicat. In dreapta, doua femei rasfoiesc apatic carti. Pe fereasta ingusta din fata mea se vede Sena, o parte din Notre Dame si sutele de turisti care se misca dezordonat. Dincolo de geam pare insa foarte departe. Aici, inauntru, este atata dragoste ca raman tintuit pe loc in mijlocul incaperii. Stiu ca nu trebuie sa fac niciun pas ca sa nu rup vraja tesuta de cuvintele care se rastoarna ritmic din gura fetei. E plin de cuvinte al caror sens nu ma chinui sa-l descifrez pentru ca asta m-ar duce intr-o alta lume si eu vreau sa raman aici cu oamenii astia care se iubesc, amortit de linistea ploii si verdele Senei, cu gandul la Ioanna si Adrian.
Cand am iesit, o jumatate de ora mai tarziu, din Shakespeare and Co...
De fapt, nu sunt numai carti vechi, dar ele predomina, ingramadite in rafturile de pe peretii care nu par sa reuseasca sa formeze vreun unghi drept in toata aceasta casa. Da, este o casuta umpluta pana la refuz cu carti. Oriunde te-ai uita privirea intalneste caractere, caractere pe cotoare de carti.
Te invaluie - imediat ce ai inchis dupa tine usa librariei anticariat - o liniste care vine dinspre miile de titluri care asteapta in tacere. Sau, este senzatia ca un lucru nemaipomenit se poate intampla dintr-o clipa in alta. Totul e ingust, miniatural si te gandesti cum oare incap atatea carti intr-un spatiu atat de mic. Shakespeare e la loc de cinste.
Mii de titluri ii confirma statutul. Un fluid neintrerupt pare sa vina din toate cartile astea atinse de mii si mii de maini, imbibate cu atatea rasuflari, ingalbenite de timpi diferiti.
Se aduna toate influentele posibile intr-un fel de abur care pluteste gales prin casuta desprinsa parca dintr-o poveste a lui Kenneth Grahame.
Ma dezmeticesc greu si Parisul aluneca incet de pe mine. Ma plimb, stingher la inceput, nestiind incotro sa-mi arunc privirile. E atat de multa informatie amestecata cu un soi de magie a literelor incat nu stiu ce sa fac mai intai. Sa ma las in vartejul povestii pe care casuta incearca sa mi-o impuna sau sa caut vreun titlu interesant. Aleg sa ma preling pe langa rafturile cu carti. Imi dau seama ca e de stat si, agale, pulsul mi se acordeaza cu inima acestui loc. Urc cea mai ingusta scarita din Paris, la etaj. Senzatia de basm se accentueaza caci sus totul e mai mic, mai ingust, mai dulce-apasator. Aleg carti la intamplare: O istorie a cuceririlor imperiului britanic, Elliot - scrisori, Edgar Alan Poe - poezii si tot asa. Nimic in ordine sau nu intr-o ordine pe care s-o sesizez acum. Aleg inca o carte de pe un raft de la capatul scarii. O deschid si dau peste o vedere. La inceput ma gandesc sa inchid cartea pentru ca scrisul de mana pare sa ma faca partas la o poveste care nu mi-e destinata. N-am rezistat si am citit ceea ce veti citi si voi acum:
"My dearest Adrian, the relationship I have with you is the most extraordinary I've ever had. I wish we had one day a chance in our lifes to fall in love with each other without this constant necessity of saying goodbye...I love the ideea of hiding letters like this in these old books.
If you find it, it means there is (quand meme) some fate in our relationship.
With love, Your Ioanna."
Un soi de durere. Asta am simtit. Nu stiu de ce mi s-a parut cel mai autentic si sincer lucru pe care il auzisem in ultima vreme. Imi parea ca toata scrisoarea aia geme de iubire si ca in ciuda insiruirii simple a cuvintelor era mult mai mult de atat: parea un strigat de durere ca pentru ceva incomplet. Stateam cu cartea in mana si ma simtaem vinovat, oarecum, ca nu eu eram cel vizat.
Simteam ca intervenisem fara voie in povestea superba si trista a iubirii dintre Adrian si Ioanna. M-am uitat la data: 7 iulie 2000. Zece ani. Zece ani pana cand marturisirea unei dorinte aprinse sa rezoneze in sufletul unui om perfect strain de resorturile interne care au facut-o pe Ioanna sa astearna acele randuri. Sau poate eram predispus la dramatism. Poate nevoia mea de poveste mi-a scos in cale acea scrisorica facuta in joaca de o frantuzoaica rasfatata, neimpacata cu ideea dragostei la distanta. Am inchis cartea si am pus scrisoarea la loc ca sa-i mai dau lui Adrian o sansa.
M-am mutat apoi intr-o alta incapere unde urmatoarea imagine a topit din mine toate bucatile de prezent: pe o bancheta ingusta, in stanga mea, o fata sta intinsa si citeste dintr-o carte pe care o sprijina in poala iubitului ei. El sta rezemat pe spate si asculta privind fix si senin in tavan. Fata citeste in engleza, rar, raspicat. In dreapta, doua femei rasfoiesc apatic carti. Pe fereasta ingusta din fata mea se vede Sena, o parte din Notre Dame si sutele de turisti care se misca dezordonat. Dincolo de geam pare insa foarte departe. Aici, inauntru, este atata dragoste ca raman tintuit pe loc in mijlocul incaperii. Stiu ca nu trebuie sa fac niciun pas ca sa nu rup vraja tesuta de cuvintele care se rastoarna ritmic din gura fetei. E plin de cuvinte al caror sens nu ma chinui sa-l descifrez pentru ca asta m-ar duce intr-o alta lume si eu vreau sa raman aici cu oamenii astia care se iubesc, amortit de linistea ploii si verdele Senei, cu gandul la Ioanna si Adrian.
Cand am iesit, o jumatate de ora mai tarziu, din Shakespeare and Co...
miercuri, 7 aprilie 2010
Coming Soon
Diseara o poveste frumoasa despre Libraria Shakespeare din Paris. Mi s-a intamplat ceva foarte romantic acolo desi nu eram vizat direct. Stay tuned.
luni, 5 aprilie 2010
Sufletul Rusesc
Exista ceva aparte in rusi care intotdeauna (ma) va farmeca. Un soi de fatalism amestecat cu nebunie si cu o pofta nebuna de viata. Un etern conflict sfasietor al sufletului in cautarea unei solutii fericite de viata. Regasesti mereu in rusi demnitatea luptand cu nimicnicia, crestinismul in lupta cu imoralitatea. Si din toata fiinta ruseasca bantuita continuu de o temere care se naste dintr-un prezent niciodata satios rabufneste urletul rusesc ca vantul care strabate aiurea stepele. Poate vulgarizat, eterna lor dilema ar suna asa: Iubesc sa sufar sau sufar ca sa iubesc? Ma lepad de Dumnezeu ca sa am disperata nevoie de el...
Valdimir Visotski mi-aduce aminte de toate astea si de multe altele, de pe la saispe ani, cand imi cautam drumul...ce frumos era...
Valdimir Visotski mi-aduce aminte de toate astea si de multe altele, de pe la saispe ani, cand imi cautam drumul...ce frumos era...
sâmbătă, 3 aprilie 2010
Memoria trupului sau Brutareasa ucigasa.
Te ridici greu. Te scuturi de praf si te uiti in jurul tau dupa un punct de sprijin. Inca se mai rotesc toate. Si noptile in care simteai ca pana si plapuma e o presiune prea mare care apasa fizic pe inima. Te ridici al naibii de greu. Daca te-ar filma, ar iesi ca-ntr-un western cu suspans. Curg starile de pe tine, amintirile se preling pe haine, doar ca e prea mult, sunt mult prea multe siroaie de amintiri si de secunde, e o diaree de neoprit care te slabeste, elimini toata durerea din tine si cand crezi ca ai scapat vine inca un val, mai puternic ca niciodata. Nu, n-am sa mai fac asta in viata mea, orice iubire terminata e o mahmureala groaznica pe care te juri ca n-o s-o mai repeti, te juri ca n-o sa mai faci asta vreodata pentru ca nu mai ai putere, si oricum, undeva, candva, la un colt de plaja, pe o alee sau pe toboganul nu mai stiu carei zile te asteapta un sac de iubire gata sa ti se sparga din nou in cap.
Te ridici greu, te scuturi de praf si de amintiri. Te indrepti catre frigider si bei apa rece. Apoi investesti in munca si in prieteni si incepi sa construiesti. Cu migala, ai grija de ganduri pentru ca sunt fragile si esti inca pe marginesa craterului din care tocmai ai reusit sa te sustragi. Curentul e puternic si in doi timpi te poate suge inapoi si iar iesi de acolo - daca mai iesi - cu hainele imbibate de sentimente, imagini si secunde. In astfel de momente oamenii cauta sa-si vindece sufletul. Gresit, gresit, de o mie de ori gresit. Sufletul e puternic, e pregatit pentru suferinta in laboratoarele divinitatii. Trupul e cel care sufera cu adevarat, trupul are o memorie pacatoasa, pagana, o memorie ancestrala. Trupul inregistreaza vibratiile trupului. Si cand doua trupuri s-au framantat in iubire pana cand s-au facut un aluat gros si dens, ei bine, atunci se rup greu. Nu mai stii, cand iubesti, ce al tau si ce e al ei, cine esti tu, cine e ea, tu oi fi tu sau oi fi ea sau ce sau cum sau cand.
Esti intreg si complet in lingurita aia de fiecare noapte, esti intreg cand ti se face palma cupa de inghetata in care se topeste unul din sanii ei iar cealalta mana framanta coapsele pana cand ritmul aduce somnul. E rasuflarea ritmica si obrazul tau lipit de omoplatii calzi care se indreapta spre tine ca sa se retraga intr-un al doilea timp. Dormi cu spatele la ea sau la el. E mana lui osoasa cea pe care ti-o incolacesti in jurul tau si i-o saruti, barbatul de care te agati in somn ca de un odgon pe puntea unei corabii care pluteste in deriva si fiecare rafala ar putea sa-ti smulga din mana bratul lui care iti frange coastele acolo unde se formeaza cotul. Trupul are memorie, de aia calugarii il biciuie si il ucid in fervoarea rugaciunii, ca sa inalte sufletul deasupra lumii.
Da, te ridici si te scuturi de amintirile care ti se preling siroaie pe gat si pe umeri printre degetele de la picioare, subsuori. E ca amorteala piciorului pe care l-ai tinut prea mult in aceeasi pozitie, toata memoria carnii te doare de-ti vine sa-ti blestemi trecutul ca sa se faca cenusa si sa se imprastie, sa nu-l mai poti vreodata reface. Nu, asta nu e posibil, trupul trebuie sa sufere. Trupul care iubeste, iubeste inaintea sufletului si e ultimul care moare caci s-a framantat in aluat si cand se rupe e ca o brutareasa uriasa care vrea sa faca doua paini din aceasi iubire si ia aluatul asta al tau si-al ei si-l arunca mestesugit in aer si-l mai framanta de cateva ori, bucatareasa asta uriasa cu maini de epopee framanta iubirea voastra si nu mai stii care esti tu si unde e ea si deodata frange aluatul in doua bucati egale, pentru doua paini mari si urli de durere ca tu nu mai esti tu, oh Doamne, bucati din tine au ramas in ea si memoria sanilor ei iti imbiba saliva si oricat ai scuipa si oricata apa sau uitare ai bea, e acolo, in saliva, sunt impregnate bucati de coapse si de sani si sudoare de nimfa si mangaiere multa si priviri ca niste turturi lungi de gheata care se topesc in tine, dulce - acrisor.
Sufletul incearca sa te salveze si sa te scoata la suprafata, nu, nu e loc de intors ar fi o varianta sa redevii aluat inca o data si sa-ti iei bucatile din tine inapoi, dar nu, asta nu mai e posibil, zarurile au fost aruncate si brutareasa vrea sa faca doua paini. Respiri greu si horcai, te tarasti si te dor oasele cumplit, e nevoie de timp ca sa-ti ostoiesti durerile astea, ca sa te obsisnuiesti in tine cu bucati de el sau invers. Nu stii cine esti, nu stii inca cine esti, ti-e frica sa te misti, orice miscare poate fi fatala. Nu mai stii cum se fac lucrurile, in ce ordine si parca asta nu-i mirosul tau aici pe incheietura parca miroase a ea si iar ametesti si te tii de mese si iar vomiti toate amintirile si vine cate-o lamaie cu tate care-si stoarce sucul in ochii tai, durere de-o noapte, sortita sa-ti aline durerea de peste zi, durere cu durere se scoate, blestemate fie zilele in care va cunosteati trupurile pana la ultimul fir de puf de deasupra buzelor.
Ai numarat toate firele de puf din buzele ei de zeci de ori si-ai vegheat cand rasuflarea era grea si te speriai sa nu ti-o fure somnul. Te ridici greu. Ai gust de flegma si scuipi si hohote de ras reverbereaza din peretii zarilor caci nu limba ta ti-e la tine in gura, ci a ei.
Scuipi amintiri cu limba ei si asta n-are sa se vindece prea curand.
Te ridici, te scuturi de praf si amintiri. Curg siroaie. Te uiti cu scarba si ura la sufletul care te priveste linistit, analitic, din fotoliu si isi noteaza pe un carnetel toate ciudateniile astea care te parcurg. Ce dobitoc. Iti spune ca isi noteaza ca sa iti aduca aminte data viitoare. Mai jeg de suflet, tu intelegi ca de-abia ne tinem pe picioare? "Ne tinem?" te intreaba cu un aer academic. Ne tinem, boule, caci trupul meu e imbibat cu-al ei. Cretinule, nici nu stiu daca-s femeie sau barbat eu care iti vorbesc acum si nici nu-mi pasa. Nu vreu sa stiu ce am in pantaloni, nu vreau sa simt, atata vreau sa nu-mi mai franga brutareasa oasele si sa le mestece cu oasele ei rupte ca sa ii fim faina pentru paine.
Te ridici si te scuturi de praf si timpul te ajuta sa te tii drept. Iesi pe strada si te inscrii in multime, ai biroul tau si niste tabele cu desene care iti spun ce ai de facut. Vorbesti despre asta si o faci bine, o faci din ce in ce mai mult. Iti umpli plamanii cu cifre si charturi, conduci echipe si brusc iti dai sema ca esti foarte bun la chestia asta. Ar trebui sa stai opt ore in fata oamenilor si a graficelor in culori, dar ceva iti spune ca aici e o portita de scapare. Orasul zumzaie, fruntea iti vibreaza cu fiecare victorie, simfonia claxoanelor e pentru tine si aerul jilav de dimineata, momentul cafelei si iar cafeaua de la sfarsitul zilei cand "ramai peste program" in admiratia marturisita a subalternior tai care nu se ridica la nivelul tau, la "gradul tau de implicare". O, Doamne si trupul respira, functioneaza, asa convalescent cum e, il duci la sala si il pregatesti intens pentru fiecare zi de munca, nu-l lasi sa respire, il infasori in tricouri si in parfumuri, il ungi cu vorbe si cu carti de specialitate, ii lasi pe oameni sa-ti atinga mainile si sa te bata peste umar, ba uite ca ii dai si ceva de baut, te urci pe cate o masa si dansezi ca sa dai un exemplu bun, ce mai, esti de-a dreptul simpatic.
Apoi seara, seara ti-l secatuiesti si mai tare, o ultima suta de metri un sprint rapid, il duci in pat anesteziat, invelit in carpe, gata pentru urmatorul shot de adrenalina, maine diminetata si in fiecare dimineata, simti cum renasti, construiesti ceva maret, o cariera, esti parte din visul unei corporatii, visul corporatist pe care il iunjura toti si pe care il injurai si tu cand....NUUUUU....NUUUUU..cand ce??? TACI!!! Nu ai voie sa deschizi usa aia!!!
Nu exista Cand. Exista doar Va fi. Tine-te bine, nu ameti, nu pica in groapa,e doar o rabiufnire trecatoare, e u reflex, nu da in spate, nu te misca, respira adanc, nu te misca, usor, usor, reia de unde erai si ocoleste usoooor memoria. Biciuieste trupul. ACUM!!!! Deci? Reiau: Visul corporatist pe care il injuta toti si ce daca il injura, si corporatia a fost visul unui om inainte sa fie corporatie. Visul unui singur om care a reusit, s-a gandit numai la asta, a avut un plan, o viziune si asa ai sa faci si tu. Totul merge bine, esti vindecat, ai ridicat un zid temeinic, ti-ai tratat trupul si acum esti perfect dedicat vietii adevarate, aici unde tu esti stapan, nimic nu te poate dezamagi, ai prieteni adevarati si colegi care cred in tine, te sustin, te apropii de varful visului corporatist, acolo unde vei fi un singur om si de-abia acolo, in varf, vei putea visa TU la o corporatie a ta pe care s-o vezi cum creste ridicata de forta viziunii tale si de termitele care-ti vor asculta ordinele, esti pregatit - cine spune ca e e nevoie de atatea chestii ca sa fii fericit - iubirea e in orice, exista iubire de profesie si de sine si tot felul de iubiri nu e e nevoie de boala aia lunga de care nici nu indraznesti sa-ti amintesti caci pana si amintirea iti face rau.
Esti bine. Esti excelent. Esti in varful corporatiei. Din biroul tau se vede orasul, dar gemetele vietii nu ajung pana la tine. Orasul insasi e o viziune fara viata. Asa cum ii sade bine unui proiect grandios. Viata presupune prea multe detalii ca sa te incurci cu ele. Toate merg bine pana cand, intr-o zi, o zi care in viitor va deveni trecutul pe care il vei blestema asa cum ai facut-o deja, dar aiu uitat, ei bine, intr-o zi totul se va clatina. In fata cui? De ce?
Ei bine, doua gambe perfect arcuite, imaginea ideala - pe care o stiai de mult ingropata - a arcuirii gambelor te va lasa cu gura usor intredeschisa si pulsul va exista din nou. Doua gambe si imaginea gatului de lebada care se rasuceste ca sa faca loc unui chip cu ochi intrebatori. Atat. Afara e primavara, dar ai fi gasit ceva extraordinar in oricare anotimp. Ploaia de noiembrie ar fi fost romantica oricata mocirla s-ar fi creat. Visul corporatist se clatina, in definitiv, trebuie sa incetinesti, nu, ce e viata ca sa fie o goana si sa nu merite traita, ai realizat atatea, se invarte mecanismul si, undeva departe, brutareasa sforaie acum, horcaie si fonfaie, inca n-are nevoie de paine, e satula, inca nu e iubire si cine stie poate de data asta va fi nevoie de o singura paine fara sa mai trebuiasca sa sfasie aluatul. Sufletul urla, intra in alerta, e disperat, si-a notat pe carnetel totul atunci cand statea pe fotoliu in fata ta si acum rasfoieste pagina dupa pagina si iti citeste, dar degeaba...de acolo, din oras nu se aude pana sus, visul corporatist e prea departe de pamant si se clatina in fata ideii de gambe, a gatului de lebada si a privirii intrebatoare...
Te ridici greu, te scuturi de praf si de amintiri. Te indrepti catre frigider si bei apa rece. Apoi investesti in munca si in prieteni si incepi sa construiesti. Cu migala, ai grija de ganduri pentru ca sunt fragile si esti inca pe marginesa craterului din care tocmai ai reusit sa te sustragi. Curentul e puternic si in doi timpi te poate suge inapoi si iar iesi de acolo - daca mai iesi - cu hainele imbibate de sentimente, imagini si secunde. In astfel de momente oamenii cauta sa-si vindece sufletul. Gresit, gresit, de o mie de ori gresit. Sufletul e puternic, e pregatit pentru suferinta in laboratoarele divinitatii. Trupul e cel care sufera cu adevarat, trupul are o memorie pacatoasa, pagana, o memorie ancestrala. Trupul inregistreaza vibratiile trupului. Si cand doua trupuri s-au framantat in iubire pana cand s-au facut un aluat gros si dens, ei bine, atunci se rup greu. Nu mai stii, cand iubesti, ce al tau si ce e al ei, cine esti tu, cine e ea, tu oi fi tu sau oi fi ea sau ce sau cum sau cand.
Esti intreg si complet in lingurita aia de fiecare noapte, esti intreg cand ti se face palma cupa de inghetata in care se topeste unul din sanii ei iar cealalta mana framanta coapsele pana cand ritmul aduce somnul. E rasuflarea ritmica si obrazul tau lipit de omoplatii calzi care se indreapta spre tine ca sa se retraga intr-un al doilea timp. Dormi cu spatele la ea sau la el. E mana lui osoasa cea pe care ti-o incolacesti in jurul tau si i-o saruti, barbatul de care te agati in somn ca de un odgon pe puntea unei corabii care pluteste in deriva si fiecare rafala ar putea sa-ti smulga din mana bratul lui care iti frange coastele acolo unde se formeaza cotul. Trupul are memorie, de aia calugarii il biciuie si il ucid in fervoarea rugaciunii, ca sa inalte sufletul deasupra lumii.
Da, te ridici si te scuturi de amintirile care ti se preling siroaie pe gat si pe umeri printre degetele de la picioare, subsuori. E ca amorteala piciorului pe care l-ai tinut prea mult in aceeasi pozitie, toata memoria carnii te doare de-ti vine sa-ti blestemi trecutul ca sa se faca cenusa si sa se imprastie, sa nu-l mai poti vreodata reface. Nu, asta nu e posibil, trupul trebuie sa sufere. Trupul care iubeste, iubeste inaintea sufletului si e ultimul care moare caci s-a framantat in aluat si cand se rupe e ca o brutareasa uriasa care vrea sa faca doua paini din aceasi iubire si ia aluatul asta al tau si-al ei si-l arunca mestesugit in aer si-l mai framanta de cateva ori, bucatareasa asta uriasa cu maini de epopee framanta iubirea voastra si nu mai stii care esti tu si unde e ea si deodata frange aluatul in doua bucati egale, pentru doua paini mari si urli de durere ca tu nu mai esti tu, oh Doamne, bucati din tine au ramas in ea si memoria sanilor ei iti imbiba saliva si oricat ai scuipa si oricata apa sau uitare ai bea, e acolo, in saliva, sunt impregnate bucati de coapse si de sani si sudoare de nimfa si mangaiere multa si priviri ca niste turturi lungi de gheata care se topesc in tine, dulce - acrisor.
Sufletul incearca sa te salveze si sa te scoata la suprafata, nu, nu e loc de intors ar fi o varianta sa redevii aluat inca o data si sa-ti iei bucatile din tine inapoi, dar nu, asta nu mai e posibil, zarurile au fost aruncate si brutareasa vrea sa faca doua paini. Respiri greu si horcai, te tarasti si te dor oasele cumplit, e nevoie de timp ca sa-ti ostoiesti durerile astea, ca sa te obsisnuiesti in tine cu bucati de el sau invers. Nu stii cine esti, nu stii inca cine esti, ti-e frica sa te misti, orice miscare poate fi fatala. Nu mai stii cum se fac lucrurile, in ce ordine si parca asta nu-i mirosul tau aici pe incheietura parca miroase a ea si iar ametesti si te tii de mese si iar vomiti toate amintirile si vine cate-o lamaie cu tate care-si stoarce sucul in ochii tai, durere de-o noapte, sortita sa-ti aline durerea de peste zi, durere cu durere se scoate, blestemate fie zilele in care va cunosteati trupurile pana la ultimul fir de puf de deasupra buzelor.
Ai numarat toate firele de puf din buzele ei de zeci de ori si-ai vegheat cand rasuflarea era grea si te speriai sa nu ti-o fure somnul. Te ridici greu. Ai gust de flegma si scuipi si hohote de ras reverbereaza din peretii zarilor caci nu limba ta ti-e la tine in gura, ci a ei.
Scuipi amintiri cu limba ei si asta n-are sa se vindece prea curand.
Te ridici, te scuturi de praf si amintiri. Curg siroaie. Te uiti cu scarba si ura la sufletul care te priveste linistit, analitic, din fotoliu si isi noteaza pe un carnetel toate ciudateniile astea care te parcurg. Ce dobitoc. Iti spune ca isi noteaza ca sa iti aduca aminte data viitoare. Mai jeg de suflet, tu intelegi ca de-abia ne tinem pe picioare? "Ne tinem?" te intreaba cu un aer academic. Ne tinem, boule, caci trupul meu e imbibat cu-al ei. Cretinule, nici nu stiu daca-s femeie sau barbat eu care iti vorbesc acum si nici nu-mi pasa. Nu vreu sa stiu ce am in pantaloni, nu vreau sa simt, atata vreau sa nu-mi mai franga brutareasa oasele si sa le mestece cu oasele ei rupte ca sa ii fim faina pentru paine.
Te ridici si te scuturi de praf si timpul te ajuta sa te tii drept. Iesi pe strada si te inscrii in multime, ai biroul tau si niste tabele cu desene care iti spun ce ai de facut. Vorbesti despre asta si o faci bine, o faci din ce in ce mai mult. Iti umpli plamanii cu cifre si charturi, conduci echipe si brusc iti dai sema ca esti foarte bun la chestia asta. Ar trebui sa stai opt ore in fata oamenilor si a graficelor in culori, dar ceva iti spune ca aici e o portita de scapare. Orasul zumzaie, fruntea iti vibreaza cu fiecare victorie, simfonia claxoanelor e pentru tine si aerul jilav de dimineata, momentul cafelei si iar cafeaua de la sfarsitul zilei cand "ramai peste program" in admiratia marturisita a subalternior tai care nu se ridica la nivelul tau, la "gradul tau de implicare". O, Doamne si trupul respira, functioneaza, asa convalescent cum e, il duci la sala si il pregatesti intens pentru fiecare zi de munca, nu-l lasi sa respire, il infasori in tricouri si in parfumuri, il ungi cu vorbe si cu carti de specialitate, ii lasi pe oameni sa-ti atinga mainile si sa te bata peste umar, ba uite ca ii dai si ceva de baut, te urci pe cate o masa si dansezi ca sa dai un exemplu bun, ce mai, esti de-a dreptul simpatic.
Apoi seara, seara ti-l secatuiesti si mai tare, o ultima suta de metri un sprint rapid, il duci in pat anesteziat, invelit in carpe, gata pentru urmatorul shot de adrenalina, maine diminetata si in fiecare dimineata, simti cum renasti, construiesti ceva maret, o cariera, esti parte din visul unei corporatii, visul corporatist pe care il iunjura toti si pe care il injurai si tu cand....NUUUUU....NUUUUU..cand ce??? TACI!!! Nu ai voie sa deschizi usa aia!!!
Nu exista Cand. Exista doar Va fi. Tine-te bine, nu ameti, nu pica in groapa,e doar o rabiufnire trecatoare, e u reflex, nu da in spate, nu te misca, respira adanc, nu te misca, usor, usor, reia de unde erai si ocoleste usoooor memoria. Biciuieste trupul. ACUM!!!! Deci? Reiau: Visul corporatist pe care il injuta toti si ce daca il injura, si corporatia a fost visul unui om inainte sa fie corporatie. Visul unui singur om care a reusit, s-a gandit numai la asta, a avut un plan, o viziune si asa ai sa faci si tu. Totul merge bine, esti vindecat, ai ridicat un zid temeinic, ti-ai tratat trupul si acum esti perfect dedicat vietii adevarate, aici unde tu esti stapan, nimic nu te poate dezamagi, ai prieteni adevarati si colegi care cred in tine, te sustin, te apropii de varful visului corporatist, acolo unde vei fi un singur om si de-abia acolo, in varf, vei putea visa TU la o corporatie a ta pe care s-o vezi cum creste ridicata de forta viziunii tale si de termitele care-ti vor asculta ordinele, esti pregatit - cine spune ca e e nevoie de atatea chestii ca sa fii fericit - iubirea e in orice, exista iubire de profesie si de sine si tot felul de iubiri nu e e nevoie de boala aia lunga de care nici nu indraznesti sa-ti amintesti caci pana si amintirea iti face rau.
Esti bine. Esti excelent. Esti in varful corporatiei. Din biroul tau se vede orasul, dar gemetele vietii nu ajung pana la tine. Orasul insasi e o viziune fara viata. Asa cum ii sade bine unui proiect grandios. Viata presupune prea multe detalii ca sa te incurci cu ele. Toate merg bine pana cand, intr-o zi, o zi care in viitor va deveni trecutul pe care il vei blestema asa cum ai facut-o deja, dar aiu uitat, ei bine, intr-o zi totul se va clatina. In fata cui? De ce?
Ei bine, doua gambe perfect arcuite, imaginea ideala - pe care o stiai de mult ingropata - a arcuirii gambelor te va lasa cu gura usor intredeschisa si pulsul va exista din nou. Doua gambe si imaginea gatului de lebada care se rasuceste ca sa faca loc unui chip cu ochi intrebatori. Atat. Afara e primavara, dar ai fi gasit ceva extraordinar in oricare anotimp. Ploaia de noiembrie ar fi fost romantica oricata mocirla s-ar fi creat. Visul corporatist se clatina, in definitiv, trebuie sa incetinesti, nu, ce e viata ca sa fie o goana si sa nu merite traita, ai realizat atatea, se invarte mecanismul si, undeva departe, brutareasa sforaie acum, horcaie si fonfaie, inca n-are nevoie de paine, e satula, inca nu e iubire si cine stie poate de data asta va fi nevoie de o singura paine fara sa mai trebuiasca sa sfasie aluatul. Sufletul urla, intra in alerta, e disperat, si-a notat pe carnetel totul atunci cand statea pe fotoliu in fata ta si acum rasfoieste pagina dupa pagina si iti citeste, dar degeaba...de acolo, din oras nu se aude pana sus, visul corporatist e prea departe de pamant si se clatina in fata ideii de gambe, a gatului de lebada si a privirii intrebatoare...
vineri, 2 aprilie 2010
Paris. Demnitate la metrou.
Oriunde s-ar intampla, muzica clasica confera demnitate celor care o practica. Nu exista niciun moment sentimentul ca acesti tineri ar fi stanjeniti de situatia in care se afla.
Frumusetea la Paris este ca speranta e mai vie decat in alte parti. Iar speranta e piatra de temelie a fiintei umane.
Un mic video de Tudor Chirila:)
Frumusetea la Paris este ca speranta e mai vie decat in alte parti. Iar speranta e piatra de temelie a fiintei umane.
Un mic video de Tudor Chirila:)
joi, 1 aprilie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)