Era o zi de vară sau primăvară anul trecut. Iubita mea era însărcinată cu fiul nostru și burta nu i se vedea. Ne țineam de mână și colindam centrul istoric bucuroși să ascundem taina și să ne înfruptăm din statutul incert al părinților aflați în no man's land unde copilul este, dar nu se vede încă. Așadar ne plimbam cu un zămbet șugubăț pe buze. Poate că era o duminică spre prânz, nu-mi mai aduc aminte. Mi-aduc aminte că Iulia purta blugi. Și poate o geacă de piele deși nici asta nu-mi mai aduc aminte precis. Ar fi putut să poarte doar un tricou peste burta care nu i se vedea. Mergeam pe Smârdan către Doamnei. Și ne țineam de mână, asta îmi aduc bine aminte.
Am trecut prin dreptul terasei unde într-o adunare mai mare cu mulți copii am recunoscut niște amici. M-am bucurat să-i văd și ne-am oprit puțin: - Hei, ce faceți? am exclamat sincer și entuziast pentru că nu-i văzusem de mult. - Eh, ce să facem, pe aicea cu copiii, nu ca voi! Uite la un botez!
Toată replica avea ceva agresiv ironic. Fusese rostită pe niște frecvențe medii spre înalte, o curbă ascendentă a sunetului, cuvintele urcă atât ca tonalitate cât și ca frecvență astfel încât finalul - nu ca voi - are valoarea unei concluzii grele marcată de frecvențe joase și o tonalitate gravă. Am zâmbit, cred că am îngăimat un "eh, asta e" sau "eh, ce să facem și noi" apoi ne-am văzut de drum. M-am consultat cu Iulia. Era de acord că replica fusese malițioasă.
Cine eram noi? Eram cealaltă categorie umană, cei singuri, care pierd timpul, care nu fac nimic respectabil cu viața lor, mai ales eu, individ ajuns la patruzeci de ani și iată, umblu brambura duminica dimineața prin centrul istoric înlănțuit cu o puștoaică. Nu știu dacă acel nu ca voi ascundea regretul pentru un statut pierdut, dar sigur era o mustrare pentru noi cei care nu ne băgăm mințile în cap să trecem odată granița în lumea celor serioși, respectabili, familiști și mai ales responsabili. Eram revoltat. Sunt revoltat și acum la gândul că suntem gata să clasificăm cu atâta ușurință, să ne împărțim social în singuri și cu copii. De unde și până unde singurătatea este un viciu? De ce o situație socială descalifică alta? Sunt atâtea motive pentru care merită să fii singur, egal de multe cu cele care reclamă o familie. Doar că nu ne alegem aceste lucruri, viața nu e atât de simplă și de alunecoasă ca un bestseller de dezvoltare personală în care citești platitudini care ar trebui să te facă fericit după ce ai terminat ultima pagină. Singurătatea nu este o opțiune la fel cum familia sau copiii nu sunt o opțiune ci mai degrabă o binecuvântare. Și binecuvântarea se trasnformă adesea în coșmar pentru că viața nu e numai simplă și alunecoasă ci și contondentă, complicată, frumoasă, hidoasă, vie sau moartă, umilitoare și izbăvitoare, înșelătoare, brutal de sinceră, jegoasă, măreață, divină e în foarte multe feluri care nu ne permit să ne adresăm celorlați de la înălțimea avantajoasă a categoriei în care provizoriu ne aflăm.
În ce mă privește am fost singur de prea multe ori și de fiecare dată când încercam să privesc mai adânc resorturile singurătății mele eram tentat să mă învinovățesc. Am fost singur din orgoliu, am fost singur din timiditate sau ca un mizantrop, am fost singur din superiorități nesăbuite, am fost singur de frică, singur în doi sau în mijocul mulțimii, am tot fost singur și probabil voi mai fi chiar dacă acum am o familie la care mă voi putea mereu întoarce ca într-un port apărut nesperat pe hartă în mijlocul furtunii.
După ce ne-am îndepărtat de terasa cu pricina, în ziua aceea de duminică în care Iulia purta sau nu o geacă de piele, în ziua aia în care nu-mi aduc aminte de unde veneam și în care zâmbetele noastre ascundeau o taină, nu un statut, după ce ne-am îndepărtat de terasă și am revenit la ritmul plăcut al pașilor noștri sincronizați, ne-am uitat unul la altul și ne-am promis că nu vom rosti niciodată o asemenea replică.
Și textul ăsta e cumva o asigurare pentru prietenii mei( sau pentru mine) care sunt sau aleg să fie singuri, nu neapărat în vreun sens ascetic ci așa pur și simplu singuri, că așa vor ei sau că nu li se întâmplă altfel, este o asigurare că la noi acasă e deschisă o ușă către un spațiu unde ne bucurăm să avem de-a face cu oameni. Nu cu categorii.
......
Apoi am coborât în parcarea subterană de la Universitate unde vara e mereu mai răcoare și am plătit parcarea mai mult decât face și ne-am urcat în mașină și probabil ne-am petrecut tot restul zilei nefăcând nimic memorabil. Poate am pus un film seara, dar nu-mi mai aduc aminte.