Povestea Sfantului Andrei

Aici si aici
Si atunci ma intreb daca nu era mai potrivit ca ziua noastra nationala sa fi fost astazi, de ziua Sfantului Andrei...

Posibila poveste de Craciun

Ma gandesc serios sa scriu o poveste de Craciun. Nu stiu daca voi reusi. Ma gandeam insa sa va propun cateva personaje principale. Unul singur va putea figura in centrul povestii mele. Prin urmare, sa fie: a) un afacerist veros b) un batran bolnav, singur si ciufut c) un copil orfan d) un mecanic auto e) un chirurg f) un gropar h) o prostituata i) o fata extrem de timida si extrem de roscata

Ce ziceti? Puteti sa va alegeti personajul marcand in comentariile voastre litera care ii corespunde...Sa vedem a cui poveste si-o doreste poporul:)

Fara fericire in dictionar

Fara cuvantul "fericire" oamenii ar fi fost cu adevarat fericiti. Dintre toate cuvintele lumii "fericire" are cele mai multe coordonate. Inainte de a fi un cuvant el este un punct pe o harta adesea atat de accidentata.

Fericirea e o fecioara senzuala inchisa intr-un turn de fildes asaltat zilnic de cuvinte luptatori: iubirea, implinirea, echilibru, liniste, intelepciune, simplitate, bunatate, toleranta sau cate si mai cate. O armata de cuvinte asediaza turnul de fildes in speranta unei singure sau mai multor clipe in care sa atinga fericirea.

Hotarat lucru, fara "fericire" acest razboi n-ar mai fi fost necesar. E insa posibil ca in lipsa unui tel comun toti aliatii de mai sus sa-si piarda conditia fizica si morala. Ce ar fi, la urma urmei, iubirea fara fericire?

Nimic serios, pana la urma, o judecata ieftina si nu indelung cumpanita intr-o zi monotona de duminica.

Diana vs Cancer. De partea cui sunteti?

Diana e increzatoare ca va invinge cancerul, dar se teme ca nu va reusi sa stranga bani pentru fiecare zbor la Berlin.

Ajutati-o pe Diana sa „zboare" si sa invinga cancerul. In fiecare luna ii trebuie aproximativ 600 euro (avion + cazare).

Diana are 17 ani si este eleva la Scoala Centrala din Bucuresti. Viata ei se desfasura ca a oricarui alt adolescent, intre micile griji pentru teza de la mate si marile visuri de implinit.

In august 2009, timpul s-a oprit pentru o clipa in loc si de atunci are un alt ritm. CANCER OVARIAN, sunt cuvintele care au maturizat-o brusc... De atunci, Diana nu mai are vise, are doar SPERANTA ca va invinge boala. De atunci, viata ei inseamna operatii, chimioterapie si patul de spital. Histerectomie totala, o sentinta care ar ingrozi orice femeie. Dar Diana, la doar 16 ani, a inteles ca este sansa ei la viata.

La cateva luni de la interventie, boala a recidivat. Atunci mama Dianei a inteles ca, pentru a-si salva singurul copil, trebuie sa mearga la o clinica din strainatate. A luptat cu birocratia din sistemul medical romanesc si a reusit intr-un final sa obtina formularul E 112.

Cu banii adunati de colegii de liceu ai Dianei au cumparat biletele de avion si au plecat catre Clinica Charite din Berlin. Acolo a fost operata, apoi a inceput curele de chimioterapie. Mult timp de acum incolo va trebui ca la fiecare 3 saptamani sa mearga la Berlin, altfel oricand boala poate recidiva.

„Trag sperante ca se va descoperi in urmatorii ani, un tratament care sa vindece aceasta boala" spune mama Dianei. Incearca sa fie optimista, desi se teme in fiecare zi ca nu va face rost de bani pentru urmatorul drum la Berlin.

Orice suma poate fi de ajutor. Detalii si acte medicale gasiti pe http://blog.salveazavieti.ro/?p=109

E criza. De ce nu ma sinucid? De ce aleg viata?

Textul de mai jos este un pamflet. O fictiune. Daaa? (ce culori mishto, nu?)


Domle', nu poti sa te sinucizi asa, oricum. Am vazut ca acum, in vreme de criza, oamenii mai aleg sa-si rezolve problemele luandu-si Viata. Adio, Viata, adio, probleme. Cam asa sta treaba. M-am gandit si io la treaba asta cu sinuciderea ca sa rezolv problemele, dar am ajuns la concluzia ca mai multe probleme imi fac daca incerc sa ma sinucid. E complicata treaba, mai ales daca alegi sa mori cu steif. Pentru ca, daca te stie lumea, nu poti sa te omori oricum, trebuie sa tii cont si de imagine. Bun.

Eu stau la etajul patru. M-am gandit sa ma arunc pe geam, dar am niste copaci in fata si mi-e teama ca in loc sa ajung la morga ajung in ghips si dup-aia la recuperare si mai dau si cat nu face la kinetoterapeut. Nu e bine.
O varianta ar fi sa m-arunc de la opt, dar nu ii cunosc pe vecinii de acolo si nu stiu daca m-ar lasa sa intru in casa lor. Oricum, va dati seama, nu poti intra in casa omului, de-abia il saluti si hop pe geam. Nu se face. Nici prietenilor nu e frumos sa le faci asa ceva. Am multi prieteni care cred ca ar intelege, dar nu vreau sa le creez complicatii. Vine politia, cerceteaza si, Doamne Fereste, trage concluzia ca prietenul meu, care a fost asa de dragut si mi-a pus balconul la dispozitie, este un criminal. Plus ca, daca el e criminal, s-a dus dracu' mesajul meu cu criza, depresia si sinuciderea si reiese ca sunt o victima. Iar eu victima chiar nu imi permit sa fiu.

M-am tot gandit la pesticide, la furadan. Nu merge ca sunt alergic. Mi-este absolut imposibil sa mor cu bube pe fata sau mai stiu eu ce reactii la nivelul pielii. Tin, domnule, la imaginea mea. Sunt deprimat, e adevarat, Viata nu are niciun sens, dar nici in halul asta. Moartea este totusi un eveniment si nu orice fel de eveniment. Vorba aia, o data in Viata moare omul.

Dupa cum vedeti, sinuciderea nu e chiar asa simpla. Mai ales daca esti pretentios. M-am gandit sa mor inecat. Aici e o alta dificultate care tine tot de imagine. Stiti bine ca la noi serviciul de inmormantare se tine cu sicriul deschis. Iar eu tin la imagine, asa cum am subliniat mai sus. Daca te ineci, nu mai pupi tu costum de haine care sa-ti vina bine. Mai ales ca prefer smoking. Si, daca se poate, sa fie un smoking de firma. Un Paul Smith, ma gandeam.

Dupa ce te ineci, te scoate cam umflat din apa si cu greu sa ti se mai potriveste ceva. M-am gandit sa comand un smoking cu doua numere mai mari, dar problema e ca nu te umfli peste tot la fel. Alternativa ar fi sa-ti ia un croitor masura imediat ce te scot scafandrii din apa, dar e greu sa te sincronizezi. Croitorii in ziua de azi sunt extrem de ocupati si n-au timp sa stea dupa scafandri. S-ar mai putea sa-mi ia masurile la cabina virtuala de la magazinul Cocorul imediat ce m-au scos din apa. Pentru asta ar trebui sa ma inec pe Splaiul Independentei, insa am observat ca in perioada asta nivelul Dambovitei nu este destul de crescut. Categoric, sinuciderea prin inec e greu de controlat.

Un glont in cap. E, uite, asta chiar nu pot. E posibil sa fie televiziuni la moartea mea. Nu stiu daca prind chiar un prime time, dar trebuie sa iau asta in calcul. Ati vazut ca toata lumea se lupta pentru prim planu' mortului. Eh, cum poti sa apari la prim plan cu o gaura in mijlocul capului? Si chiar daca iti tragi un glont in gura. Iese prin ceafa, e adevarat, dar e posibil sa ramai cu fata contorsionata, schimonosita, sa ai, asa, o expresie uimita sau chiar indurerata care nu s-ar potrivi bine cu intentiile tale de sinucigas. Adica nu face sa mori cu ceva in suflet, iar pe fata sa fie intiparita alta stare. Dupa cum vedeti, sunt multe aspecte demne de luat in seama si as vrea sa subliniez mai ales importanta consecintelor post mortem. Pentru ca multi sinucigasi nu se preocupa de aceste aspecte iar, dupa parerea mea, o sinucidere bine organizata se termina de-abia dupa ce te-au pus in groapa.

Ca sa revin, pe fata trebuie sa se citeasca exact mesajul pe care ai vrut sa-l transmiti. Daca ti-e scarba de Viata, colturile gurii usor lasate in jos si o spranceana ridicata. Daca ai avut probleme financiare, pumnii stransi. Daca e dragoste la mijloc, biletelul, mailul sau sms-ul bine redactate, fara echivoc, pentru a nu-i pune in dificultate pe anchetatorii politiei romane, dar nici pe specialistii atat de iscoditori ai televiziunilor generaliste. Daca iti iei Viata suparat pe lumea care nu te intelege e de preferat sa mori cu ochii deschisi, cu o privire acuzatoare care sa dea fiori celor care te-au vazut ultima data si care vor vorbi despre asta trei zile, cat dureaza orice moarte publica in Romania.

Aici as vrea sa va descriu o inovatie. M-am gandit sa creez un cont de Facebook, post mortem, astfel incat lumea sa poata sa se foloseasca de "like" si "share" si sa raspandeasca sinuciderea pe cale virala. Tot aici se pot pune linkuri cu toate aparitiile din presa. N-as vrea sa ma bazez doar pe evenimentul in sine pentru ca, dupa cum ati vazut, televiziunile isi pierd rapid interesul, ceea ce este regretabil. De aceea, post-eveniment trebuie depusa o munca intensa de promovare pentru ca mesajul sa ramana memorabil. Din pacate, pana acolo e cale lunga pentru ca Viata nu ne lasa sa ne sinucidem asa usor.

Ajungem la un moment delicat al studiului pe care l-am intreprins. Spanzuratoarea. Din punct de vederea al organizarii nu e foarte complicat. Exista oriunde niste franghie si o bara, lustra, vreun piron prins de perete sau o clanta. Problema delicata este aceea a erectiei si, cu sfiala va marturisesc, daca apuc sa intru in erectie s-a dus dracului orice spanzuratoare si incepe bairamul. Uit, pur si simplu, pentru ce ma aflu acolo si esuez lamentabil in Viata.

Din perspectiva integritatii corporale sunt in afara discutiei salturile in fata trenului, metroului, masinilor, tirurilor, moartea prin electrocutare (provoaca arsuri complet inestetice) sau orice alte forme de sucombare violenta.

Am reflectat indelung la ideea unei supradoze. Heroina cu cocaina sau diazepam cu alcool sau heroina cu cocaina cu diazepam si cu alcool si tot asa. Aparent, prezinta multe avantaje. Nu exista potentiale victime colaterale si, cu oarecare aproximatie, reusesti sa mori imbracat frumos. Mi-e foarte jena sa va povestesc ceea ce urmeaza. Problema sinuciderii cu alcool si barbiturice e una strict financiara. Dupa cum bine stiti, de la varsta de un an si sase luni, varsta la care am facut primii pasi in viata fugind de acasa, consum alcool si narcotice in cantitati industriale astfel ca acum, in vreme de criza nu imi pot permite sa achizionez cantitatea necesara (rusinos de mare!!!) ca sa fiu trimis pe lumea cealalta. M-am gandit la un credit de nevoi personale, insa dobanda (care nu e fixa, mama lor de banci) perceputa pana la data Judecatii de Apoi, data la care se presupune ca ar trebui sa returnez creditul ar transforma datoria intr-o suma uluitoare. Bineinteles ca nu pot imprumuta acesta suma de la cei dragi pentru ca nu doresc sa-i tranform in partasi inconstienti la acest eveniment organizat de mine.

Sunt deprimat si trist ca traim intr-o societate, intr-o Romanie, in care ti se pun atatea bete in roate in orice ai intreprinde. Aleg astfel sa traiesc pentru ca eu nu vreau sa umblu cu jumatati de masura si doresc sa raman un profesionist in orice as face. Nu inteleg de ce am ajuns in situatia ca initiativa sau demersul personal sa intampine o asemenea dificultate in a se realiza.

Este clar ca societatea, criza, mai ales criza morala, ne obliga sa traim si sa gasim resurse pentru a ne indeplini proiectele in vremuri mai bune, in vremuri in care imaginea nu va fi atat de strans atasata individului. Imi dau seama, dincolo de toate obstacolele expuse, ca mi-ar fi rusine sa ma sinucid privindu-i pe politicienii din jurul nostru. Daca ei aleg sa traiasca, luptand cu criza si luand povara banilor grei ai tarii (ce a mai ramas din ei) pe umerii lor, daca ei pot merge inainte fara sa se sinucida si sunt un exemplu atat de viu pentru noi, ceilalti, ar fi rusinos, aproape imoral, sa comit acest gest, cand exemplele supravietuirii se afla asa de aproape de mine.

Ce are Liviu Mihaiu in cap?

Mihaiu nu-si baga mintile in cap, ba din contra. A decis omu' sa-si lanseze blog pe 3 decembrie. Voila de vezi si comentezi! Io unu' ma bucur ca prea era omu' pisicher. Hai, bine ai venit, domnu'!

Si cica, de fapt, cum ar fi ca n-ar fi blog, ci websiteblog. Adicatelea cum vine asta?

No angels

O fotografie a actorului Andrei Runcanu pe care am facut-o acum cateva saptamani in studioul Alexandrei Sandu.

Laureati Premiile Ioan Chirila 2010

Premiul de excelenţă: Radu Cosaşu
Editorialistul anului: Viorel Moţoc
Reporterul anului: Dan Filoti
Emisiunea TV a anului: Replay
Sportivul anului: Lucian Bute
Premiul special pentru carte: nu se acordă
Fotografia anului: Vasile Cămară, Rachad El Jisr - volumul Campionii României
Talentul Anului: Alexandru Călin

Premiile Ioan Chirila si Tatal meu

Astazi se decerneaza Premiile Ioan Chirila. A sasea editie. O editie facuta cu greu in absenta finantarii. De aceea, cred ca e mai important acum decat in alt context mai fericit sa le multumim celor de la BRD pentru ca au inteles sa ne ajute si reusim astfel sa nu rupem lantul acestor premii devenite deja traditionale pentru gazetaria sportiva din Romania.

Au trecut multi ani de la prima editie si entuziasmul care ne incerca pe toti in preajma acelui prim eveniment. Au fost ani fastuosi cu gale gazduite la Ateneul Roman, cu artisti care au adus prin prezenta lor plusul de eleganta care a facut diferenta. Anul acesta suntem mai saraci, dar mai bogati cu o istorie.

Am fost criticati, suspectati de "aranjamente", ne-am lovit de orgoliile breslei, dar am incercat sa fim o institutie serioasa si cred ca am reusit. Talentul Anului si Kaptura sunt doua "subproduse" care au suscitat interes si au descoperit talente care ulterior au confirmat.

Imi dau seama chiar acum, cand scriu aceste randuri ca sunt oarecum protocolar si scriu, asa, in stilul unui comunicat de presa. Adevarul e ca mi-a fost mereu greu sa scriu despre Premii pentru ca e vorba cumva de tata. Iar el este parte a vietii mele intime chiar daca asta se intampla in trecut.

Pentru mine aceasta initiativa a insemnat prelungirea memoriei lui Ioan Chirila. De multe ori m-au durut criticile la adresa institutiei pentru ca n-am reusit intotdeauna sa le despart, in mintea mea. Ca si cum cei care atacau premiile l-ar fi atacat pe tata.
Nu cer nimanui sa inteleaga aceste lucruri. Poate doar celor care au pierdut un tata (celebru in profesia lui) si s-au luptat sa il tina in viata. Sa nu devenim melodramatici.

Dincolo, insa, de acest factor subiectiv, ceea ce ma face fericit este ca Premiile Ioan Chirila au depasit celebrarea unui om si au ajuns un concurs veritabil. Numele castigatorilor si concurentilor nominalizati si inscrisi in fiecare an stau marturie in acest sens.

As vrea sa adaug ca eu, Tudor Chirila, n-am avut niciodata, in nicio editie, legatura cu mecanismele de jurizare, nominalizari sau schimbarile de regulament. M-am ocupat doar de atragerea sponsorilor si de promovarea acestui eveniment alaturi de echipa Agentiei de Vise.

Multa lume l-a evocat pe Ioan Chirila. Colegi de breasla, gazetari mai tineri sau mai varstnici, artisti, persoane publice au scris, au vorbit despre el sau despre amintirile lor cu el. Nu stiu de ce, eu m-am ferit in toti anii acestia sa vorbesc despre tata in contextul Premiilor, ca si cum, daca as fi facut-o, n-as mai fi fost un organizator obiectiv, credibil. Stiu ca e o prostie, dar asa a fost.

Mi-e greu sa o fac acum. Mi-e greu sa povestesc ceva despre tata. Mi-e teama ca am s-o fac sec si fara talentul pe care simt (alta prostie) ca i-l datorez. Cu toate astea am sa incerc.

Tata a fost cel mai generos om pe care l-am cunoscut. Si cel mai bland. Blandetea lui venea dintr-un soi de detasare fata de lumea noastra imediata si problemele ei. Nu era neatent, era condescendent si bun. Am sa regret mereu ca nu am mostenit generozitatea lui. Cine stie, poate ca odata cu varsta.
Mi-aduc aminte de felul in care tata ma trezea din somn in diminetile in care trebuia sa plec la scoala. Era atata delicatete in gesturile lui. Vocea baritonala se insinua usor in somnul meu, caci tata incerca sa nu faca aceasta despartire brutala. Apoi o atingere, usoara si ea, dupa care cele cateva cuvinte care ma aduceau definitiv cu mintea pe lumea asta...

Tata nu era un om care sa ne arbitreze conflictele. De mici copii am fost invatati ca trebuie sa ne descurcam singuri, fie ca era vorba de curtea din spatele blocului, de liceu sau facultate. Interventiile lui au fost extrem de rare in acest sens.

Mi-aduc, insa, aminte de un moment important pentru mine. De-abia terminasem facultatea. A existat un spectacol in care eram distribuit pe acelasi rol cu un coleg si un regizor, al carui nume n-are rost sa-l pomenesc, simtea nevoia sa-mi plateasca niste polite pentru greseli trecute. Sa-mi dea o lectie. Astfel ca, desi veneam zi de zi la repetitii, regizorul gasea diverse motive ca sa nu ma urc pe scena. Dupa sase luni de "banca de rezerve" era evident ca n-as fi putut sa joc in spectacol, la premiera. Erau mult prea multe de facut ca sa le poti deprinde din sala. Eram deprimat si cazut. Si ma simteam nedreptatit pentru ca tocmai inlocuisem un actor in alt spectacol al aceluiasi regizor, salvand o reprezentatie. Iar aici... Nu intelegeam un astfel de comportament. Colegii imi dadeau dreptate, dar nimeni nu spunea nimic.

Tata a aflat si a pus mana pe telefon. Eu am facut o criza si l-am rugat sa nu sune, sa nu ma faca de rusine pentru ca eu nu de asta ii spusesem (oh, tinerete). Tata m-a lasat sa tip si a format:
- Alo, domnul x? Numele meu este Chirila, sunt tatal lui Tudor! Spuneti-mi, domnule x, baiatul meu este manta de vreme rea?. A urmat o pauza in care nu stiu ce a replicat x. Apoi vocea tatei impetuoasa, ridicata, mult mai puternica: - Domnule x , v-am intrebat daca baiatul meu este manta de vreme rea? Nu stiu ce a urmat, nu mai conteaza.
Nu-mi amintesc decat aceasta intrebare si vocea tatei al carui sunet puternic m-a facut sa ma linistesc, sa ma racoresc, ca dupa un pahar de apa rece intr-o zi fierbinte in care ai alergat mult... nedreptatea s-a scurs din mine usor. Au ramas, ascunse dupa reprosurile mele, doar bucuria si dragostea pentru tata si gestul lui.

O sa spuneti ca e normal ca un parinte sa isi apere copiii. Iar eu am sa va spun ca un parinte celebru poate fi adesea o povara pentru copilul care incearca sa-si ia zborul. Nivelul de implicare in drumul fiului tau e o chestiune extrem de delicata... Unde incepe viata si caracterul fiului, unde se termina rostul tatalui... greu de raspuns, insa tata s-a descurcat extraordinar in ceea ce ma priveste...

In seara asta se decerneaza Premiile Ioan Chirila. Nu mai sunt atat de implicat ca la inceput. Pentru ca ele au fost confirmate ani de-a randul de prezenta celor care au castigat si de importanta profesionala a celor care au jurizat.

Maine vom afla castigatorii.

Sunday Spleen.

Va rog!! Cititi si mergeti sa vedeti!!!!

Sunt emotionat si fericit. Pentru ca am vazut un spectacol superb. Am ras, am plans si am plecat din sala cu intrebari profunde. Am vazut o actrita extraordinara. Maria Cassi in My life with Men...and Other Animals. Pare un titlu feminist dar va jur ca nu e. Spectacolul celebreaza viata si iubirea. Atat. Atat de simplu. Si atat de frumos.

Sunt atat de impresionat incat mi-as dori ca intreg Bucurestiul sa mearga la acest spectacol sa vada aceasta mare actrita si sa realizeze cat de important e sa traim simplu si frumos.

Vestea buna este ca spectacolul se joaca si maine(sambata) la ARCUB de la ora 19 30 si culmea( da, culmea) mai sunt bilete. Va rog mult, nu ratati.

Am realizat in seara asta ca rostul unui mare artist nu e sa ii faca pe altii sa creada in ceva ci sa faca arta care sa ii determine pe ceilalti sa creada in ceva.

Mergeti la acest spectacol sambata seara. Atat de simplu. Atat de frumos.

Tehnologie, singuratate. Douazeci de ani.

Acum douazeci de ani daca faceai o pana de cauciuc pe un drum national si nu aveai cric nu erau foarte multe de facut. Te dadeai jos din masina si asteptai pana cand un binevoitor ar fi oprit sa te ajute. Si binevoitori erau destui pentru ca lumea obisnuia sa se substituie mai usor celui de pe marginea drumului. Acum, in zilele noastre atat de moderne, cand faci o pana, primul reflex e sa pui mana pe telefonul mobil. Iar cei care trec pe langa tine nu mai opresc atat de usor pentru ca se substituie rolului tau in care detii un telefon mobil.

Acum douazeci de ani daca iti dadeai o intalnire cu un prieten la Ceas la Universitate si se intampla ca acesta sa intarzie pana la un moment in care hotarai ca nu mai poti sa-l astepti, apucai usor-usor pe drumul catre casa ta. Usor nedumerit te intrebai daca nu cumva preopinentul tau a patit ceva sau daca pur si simplu nu a uitat de intalnirea voastra. Ajuns acasa puneai mana pe telefonul fix, la o ora mai tarzie, astfel incat sa te asiguri ca-l gasesti. Prietenul isi cerea mii de scuze pentru intarziere, tu te inflacarai putin pentru ca scuzele sa creasca in intensitate, apoi se fixa o noua intalnire si un angajament ferm din partea prietenului tau.

Acum daca fixezi o intalnire la Ceasul de la Universitate ea este sigur precedata de cateva apeluri telefonice executate de pe telefonul mobil. Exista si varianta mai ieftina a catorva sms-uri. Iti suni partenerul de intalnire ca sa afli pe unde e, apoi, mai intrigat, il suni ca sa afli ce se intampla, de ce nu ajunge, apoi te suna el sa te intrebe unde esti, ca nu te vede la Ceasul de la Universitate, tu ii raspunzi fluturand o mana, el continua sa nu te vada si in cele din urma ajungi fata in fata cu el, amandoi cu telefoanele la ureche.

Acum douazeci de ani daca ramaneai blocat pe munte, trebuia sa te descurci. Instinctul de conservare si puterea de adaptare a omului isi faceau imediat simtita prezenta. O situatie de criza era gestionata spontan prin analiza si capacitate de decizie. Erai singur pe munte. Singurul tau avantaj trebuie sa devii tu.

Astazi lucrurile s-au schimbat. Nu mai suntem singuri in niciun fel de ocazie. La bine si la greu, avem o prelungire aproape fireasca a fiintei noastre. Telefonul. Tentatia sa impartim analiza si deciziile cu cei din jur a devenit necesitate. Pui mana pe telefon si fugi de tine pentru ca pare mai comfortabil sa-ti impartasesti crizele, blocajele, impasurile psihologice sau emotionale cu terti dragi sau importanti. Mi se pare insa, desi e posibil sa gresesc, ca din tot acest forum decizional ai carui partasi ne-am facut fortati de progresul tehnologic, se naste o problema destul de grava: omul reuseste din ce in ce mai putin sa afle raspunsurile la intrebarile mari care framanta natura noastra. Cine sunt cu adevarat? Cum imi cunosc sinele?

Istoria psihologiei umane ne invata ca adevaratele revelatii asupra naturii sinelui nostru au loc in urma unor solitare procese de analiza si introspectie. Nu vom sti niciodata ce a aflat cu adevarat Iisus in urma celor patruzeci de zile petrecute in desert (o superba parabola a acestui moment din viata lui o gasiti in romanul lui Eric-Emmanuel Schmitt - Evanghelia dupa Pilat), dar suntem siguri ca a avut nevoie de meditatia in pustietate ca sa poata merge mai departe.

La inceput tehnologia ne-a ajutat sa comunicam. Mai bine, din ce in ce mai bine, mai mult, din ce in ce mai mult. Apoi tehnologia ne-a incurajat sa imparatasim. Timid, la inceput, apoi mai mult, din ce in ce mai mult. Acum, nu mai putem fara sa comunicam si am devenit dependenti de a impartasi.

Nu pare sa fie o chestiune grava pentru ca individul ar trebui sa fie stapan (inca) pe decizia de a-si pune viata la dispozitia celorlalti. Si totusi: Cat de singuri mai putem fi de fapt? Cat de speriati suntem de singuratate? Cat de mult stim noi despre noi si cat de mult stim prin cei de langa noi despre noi?

Acum douazeci de ani cand faceai o pana la masina pe un drum pustiu, iti aprindeai o tigara, priveai copacii si te gandeai la ce ai de facut. Dupa douazeci de ani, pe acelasi drum pustiu, cand faci o pana la masina pui mana pe telefon.

Un citat fermecat

Viata oricui e prea scurta
Ca sa afle vreun sens
Si cartile-s risipa

Charles Bukowski

Cel mai bun scurtmetraj din ultimii zece ani.

Am un singur regret. Canu fac parte din acest film. Restul aici. Echipa are dreptate: volumul de munca este impresionant si asta se vede!

"Jurnalistii copy paste". O mostra de ignoranta si prostie

Priviti cat de cretini pot fi astia de la CanCan. "Un film de Sergiu Nicolaescu??????" O mostra perfecta de ignoranta si imbecilitate. Aici. Imi pare rau ca le fac trafic, dar prostia ignoranta si jurnalismul copy paste trebuie taxate. Cam asa scriu despre orice tabloidele de la noi. De fapt, nici copy paste n-a fost. Pentru ca Sergiu Nicolaescu ar fi fost fericit sa faca un film asa bun.

Medalia de onoare

Am vazut Medalia de onoare. Este un film excelent. Un scenariu foarte bun si un Victor Rebengiuc care face un rol memorabil. O usurare. N-as vrea sa ma lansez in multe alte comentarii. Sunt actor, nu critic de film. Cred insa ca este important pentru publicul romanesc sa vada acest film. Felicitari restului distributiei si lui Constatin Draganescu pentru o scena de zile mari :))

O lume pe dos. Pentru brasoveni si nu numai

O lume pe dos soseste la Brasov pe 23 noiembrie la Centrul Cultural Reduta. Cineva a intrebat de bilete. Le gasiti aici.

Mai jos aveti un montaj de trei minute din spectacolul nostru. Cred ca va va starni curiozitatea si o sa veniti sa ne vedeti. Am rugamintea, adresata celor care detin bloguri, sa preluati acest film pe blogurile voastre sau pur si simplu sa-l dati mai departe pe Facebook mentionand informatiile legate de locul, ora si data spectacolului. Teatrul se promoveaza mai greu in ziua de azi asa ca publicul ramane baza.

Oamenii si musculitele

Deasupra strugurilor lasati prea mult sa astepte in caldura apar muste minuscule care le dau tarcoale si se infrupta din festin. Daca incerci sa le alungi fluturandu-ti mana pe deasupra farfuriei poti constata ca reusesti doar pret de cateva secunde. Musculitele constientizeaza problema numai in momentul in care ea se intampla efectiv, apoi, lipsite de memorie si pofticioase, isi reiau activitatea deasupra ciorchinelui dulce zemos.

Ma gandesc ca oamenii, posesori de memorie si facultati mintale, reusesc sa se comporte asemanator atunci cand nu reusesc sa elimine din viata lor situatii comportamentale, naravuri sau mecanisme de gandire. Desi realizeaza pericolul ce decurge din aciuarea pe langa acest tip de struguri, par dispusi sa-l uite imediat ce acesta se va fi intamplat.

Mai grav decat in cazul musculitelor este ca strugurii nostri adesea nu sunt reali, ci doar proiectii nefericite ale mintilor noastre pline de facultati.

Fara cuvinte. De la titani.

O lume pe dos la Brasov.

O lume pe dos - spectacolul pe care l-am lansat in februarie la Teatrul de Comedie merge la Brasov. Pe 23 noiembrie la Centrul Cultural Reduta vom avea onoarea de a ne afla in fata publicului brasovean.

Trei piese ale unora dintre cei mai in voga dramaturgi americani. Un dirijor nebun sau poate doar special, o baba psihopata si un cuplu dispus sa experimenteze la maximum ridica o intrebare al carei raspuns nu putem sa-l dam decat fiecare dintre noi: Traim sau nu intr-o lume pe dos?

In spectacol joc si alaturi de mama mea, actrita Iarina Demian care a semnat si regia spectacolului. Ni se alatura o distributie formata din actori extrem de talentati si mobili: Simona Stoicescu, Smaranda Caragea, Marius Drogeanu si Andrei Runcanu.

Pentru mine a fost un pariu pe care nu as mai incerca sa-l fac pentru ca joc in fiecare dintre cele trei piese intr-un act. Asta m-a adus, pe parcursul repetitiilor, in situatia de a concura cu mine, caci trebuia sa dezvolt toate cele trei personaje simultan. A fost un drum extrem de greu si numai publicul poate sa spuna daca am reusit sau nu.

In lumea din ce in ce mai conectata la retelele sociale o intrebare parcurge alaturi de noi traseul celor trei piese: cat de singuri suntem, de fapt, in lumea moderna?

Iubesc spectacolele in care intrebarile profunde se nasc intre hohote de ras. Iubesc personajele comice cu destine tragice. In definitiv viata noastra e o fotografie in permanenta schimbare unde tragicul si comicul sunt tonuri aflate mereu in contrast. Sau poate ca viata in sine e substanta de contrast a fotografiei umane.

Toate astea le-am simtit in "O lume pe dos". Toate astea le veti simti si le veti trai si voi. La Brasov. Pe 23 noiembrie.

De ce la maximum, tati?

Stateam si ma gandeam. Eu cu ce muzica am crescut? Pink Floyd, Queen, Zeppelin, Purple, Beatles. Ce aveau in comun toate aceste formatii? Versurile profunde. Dincolo de scoala si parinti, muzica ne-a facut educatie. Am ascultat Wall-ul acum cateva zile si am realizat ca este un perfect studiu de caz in terapia psihanalitica. Freud si Jung isi dau mana cu Gilmour si Waters pe discurile astea.

Muzica pe care o ascultam ca adolescenti era nu numai o alternativa educationala, dar si un scut impotriva platitudinii si plafonarii. Fiecare din trupele de mai sus (si multe altele) ne-au predat cate o lectie de viata. Temele majore ale umanitatii erau abordate din unghiuri subiective. Suma tuturor perceptiilor insemna pentru noi cate un curs important despre iubire, prietenie, moarte, razboi si toate principiile care pot decurge din povestile pe aceste teme si multe altele.

Ma intreb daca aceasta miza mai exista acum. Ce poti desprinde din muzica momentului. Caci Queen era o formatie comerciala. Mai poti deprinde vreo idee din muzica comerciala? (cacofonia este inevitabila)

Ce sansa are un adolescent sa se dezvolte din punct de vedere sufletesc ascultand radiourile comerciale? Tot ce poate sa afle este ca viata e frumoasa, dar e si foarte scurta si trebuie traita la maximum. Nu i se spune foarte clar ce inseamna "la maximum". I se mai sugereaza si un ritm din care nu ar trebui sa iasa pentru ca pierde petrecerea. Cum care petrecere? Petrecerea colectiva si perpetua prin care ne putem trai viata la maximum. Nu exista intrebari in muzica momentului. Prin urmare nu exista raspunsuri. Avem parte de axiome tampe care niveleaza dealurile mintilor tinere.

Se naste o generatie care va spune acelasi lucru copiilor lor. Traieste viata la maximum, tati. Este insa posibil ca pustiul sa descopere pe undeva un disc cu Dark side of the moon si sa-i intoarca tatalui sau intrebarea: - De ce la maximum, tati?

Mi se pare trist ca rolul entertainmentului nu mai este formator. In anii saptezeci te uitai la Monty Python, consumai umor, dar consumai si o idee, o mestecai, o molfaiai, apoi puteai sa alegi sa o inghiti sau s-o scuipi.

Entertainmentul prezent nu iti mai ofera sansa sa alegi. El stie. E undeva sus. Ti se comunica lucruri. Nu esti intr-o dezbatere. Viata trebuie traita la maximum. Gandeste pozitiv. Daca nu gandesti pozitiv o sa mori. Da, sigur, spuneti-i asta lui Beethoven sau Van Gogh. Sau lui Andy Warhol. Tristetea nu mai e cealalta parte a monedei. Este doar condamnarea la singuratate. Caci daca esti trist ratezi petrecerea colectiva si nu-ti da nimeni add pe Facebook.

Ce ciudat mi se pare ca omenii aleg sa oboseasca zambind. E forma suprema de ipocrizie.

Ca sa inchei, pare ca generatia prezentului nu mai are ce invata din muzica actuala. Ar trebui sa fim optimisti. Poate ca undeva aceasta pierdere a fost inlocuita si cei tineri gasesc acolo ceea ce noi descopeream la muzica iubita.

Sau poate e timpul pentru un alt tip de OM.

Biloxi Blues. Last call.

Ne pregatim de Biloxi Blues in seara asta. Sunt cateva luni de cand n-am mai jucat asa ca o sa cam fie o provocare. Dincolo de asta este prima data cand jucam la Palatul Copiilor, un spatiu cu totul nou pentru noi. Cred ca am cantat mai demult aici. Una peste alta e chef mare. Pe la 15 incepem repetitiil si poate va trimit cateva poze pe contul de twitter @vamavama. Biloxi Blues este un text minunat. Am spus-o de nu stiu cate ori pana acum si am s-o mai spun. Neil Simon reuseste o performanta extraordinara: sa predea lectii profunde de viata cu un text de comedie spumoasa. Nu e putin lucru.
Daca nu sunteti victima prejudecatii ca marti e o zi de stat in casa va asteptam diseara la teatru. Noi suntem emotionati si cu chef de spectacol.

Sarkozy vs Gypsy. (ne)Lamuriri si making of

N-am niciun chef sa scriu asta, dar simt ca trebuie s-o fac. N-am avut timp sa spun nimic in valtoarea ultimei saptamani. Nimic legat de Sarkozy vs Gypsy. Am sa incep printr-o parabola, daca imi permiteti.

A fost o data un actor foarte bun de commedia dell'arte. Era unul din varfurile generatiei sale. Timp de douazeci de ani se specializase in Pulcinella. Orice spectacol in a carui distributie se afla era un succes garantat. Douazeci de ani de succese si comeddia dell'arte. Publicul il iubea, pur si simplu. Pana cand, intr-o zi, actorul nostru a intalnit un regizor faimos. Un regizor rus renumit pentru spectacolele sale de realism psihologic. Cehov, Strindberg, Ibsen. Cei doi s-au intalnit dupa unul dintre spectacolele actorului nostru. Impresionat, regizorul rus i-a spus: sunteti un actor foarte bun, dar eu va vad facand si altceva. Va vad in Livada de visini jucandu-l pe Lopahin. As vrea sa va ganditi si sa o luati ca pe o propunere. Si actorul nostru a acceptat. Pe scena unui teatru din Milano publicul lui va avea ocazia sa-l vada jucand in altceva. Ceva cu totul diferit. Era incantat pana la febrilitate. Vestea colaborarii s-a raspandit rapid. Publicul a aflat. Nemultumirea isi facea loc in sufletele celor mai multi. Cum e posibil? Anul asta nu trebuia sa joace in Sluga la doi stapani? Ne priveaza de un spectacol? Si ce e prostia asta? El sa joace Cehov? Uite asa se apuca unii sa-si dea cu stangul in dreptul.

Omul nostru isi vedea de treaba. Lucrul cu regizorul rus era fascinant, o bucurie. Muncea din greu ca sa-si anihileze stereotipiile. Intre timp zvonurile si nemultumirile se catarau unele peste altele formand, ca o retea nevazuta, prejudecata colectiva. E adeavarat ca nu toata lumea privea aceasta colaborare ca pe o greseala de cariera sau o pierdere insemnata. Doar ca, acestia din urma nu se grabeau sa-si dea cu parerea, prin urmare nici nu se prea faceau auziti. A venit seara premierei. Actorul nostru a fost un Lopahin excelent. Si de nerecunoscut. Intr-adevar, regizorul rus avusese fler. Cand s-a tras cortina publicul era confuz. Oamenii nu stiau daca rolul din seara asta era o pierdere sau un castig. Ei il voiau inapoi pe Pulcinella. Mai mult, unii dintre ei privisera cu durere cum Lopahin nu arata ca Pulcinella, nu e expresiv si nu-si trage colturile gurii in toate directiile. Practic, nimeni din cei care venisera la teatru sa-l vada pe renumitul actor italian de commedia dell'arte interpretand un rol intr-o piesa de Cehov nu privise spectacolul. Povestea mea nu se sfarseste aici, dar ceea ce a urmat nu mai are foarte multa relevanta.

Daca m-a intristat ceva zilele astea este superficialitatea si virulenta dintr-o gramada de comentarii. Am ramas surprins sa vad ca argumentele care ar trebui sa dubleze un enunt sunt in majoritatea cazurilor inexistente.

Am ramas perplex sa vad ca lumea nu mai face nici macar un minim exercitiu de filtrare a unei informatii. Oamenii sunt dezamagiti sau scarbiti fara sa-si puna probleme. Cele mai simple intrebari refuza sa apara. Exista doar enuntul. Clar si raspicat si de multe ori injurios.

Cand faci un cantec cu adresa, un pamflet, cand e vorba de o directionare precisa, oare nu e normal sa apelezi la arsenalul muzical cel mai potrivit? Daca faci un cantec despre tigani si Sarkozy oare trebuie sa te gandesti sa inregistrezi cu Cristian Mandeal si Filarmonica George Enescu pe ritmuri de bolero? Rostul productiei muzicale nu e acela de a imbraca un mesaj in ambalajul cel mai potrivit? Sunt intrebari retorice, nu va obositi sa raspundeti.

Am ramas uimit sa vad cat de multa lume si-a pus problema autenticitatii filmuletului cu Cabral. Am fost si mai uimit sa constat ca in urma "stenogramei" cu Stanca nimeni nu a catacdisit sa verifice sunandu-ma, dar toti s-au inghesuit sa preia, sa publice si sa comenteze. Apoi, am ramas din nou uimit sa vad cum o farsa poate avea dimensiuni de dezamagire existentiala in cazul multora. Mi-am pus problema sincer daca noi, romanii, mai stim sa facem diferenta intre adevar si farsa. Pentru ca, daca nu stim, atunci chiar nu mai conteaza nimic, nici macar cine castiga alegerile.

Incep sa cred ca polemicile pe internet sunt pentru unii similare cu sosirea circului in orasele de provincie. La asa ceva nu poti sa lipsesti, iar daca lipsesti tot satul o sa te creada prost si tu n-o sa poti participa la discutiile de peste an. Numai ca fervoarea cu care oamenii se grabesc sa participe activ la aceste polemici, fie ca au sau n-au treaba cu subiectul, nu mai are legatura nici cu logica, nici cu decenta.

Randurile astea nu sunt o pledoarie in favoarea cantecului nostru. Nu incerc sa-l apar. Nicidecum. Cred ca este un cantec foarte bun, in categoria din care face parte. Mai mult decat atat, ma simt liber ca pot sa apelez la forme de expresie diferite, ca pot sa ma distrez alaturi de o echipa foarte tare si sa fac ceea ce imi place la momentul la care imi place. Aceste randuri nu sunt scrise nici in numele Vama. Este blogul meu personal. Cred ca baietii nici nu-si fac probleme. Ei fac muzica si atat. Si se bucura de asta.

Randurile de fata sunt insa o pledoarie in favoarea decentei si a logicii si, de ce nu, a tolerantei. Ma gandesc ca daca fiecare dintre cei care se napustesc sa comenteze doar pentru ca nu se cade sa lipsesti de la spectacolul circului si-ar reprima impulsul initial si ar sta pret de cateva zeci de secunde pe ganduri, am avea un spatiu virtual mai normal. Iau in calcul insa si ca sunt oameni pentru care aceasta "napusteala" este singura bucurie si atunci n-as putea decat sa-i compatimesc. Sper ca sunt foarte putini.

In incheiere, cateva concluzii:

Pot sa inteleg dezamagirea unui fan in fata unei schimbari de stil. Ce nu pot sa inteleg este tonul cu care se declara dezamagit. Pentru linistea tuturor, Vama nu-si schimba stilul.

Celor care n-au inteles inca, le spun raspicat: VAMA nu este VAMA VECHE. Si nici nu va fi vreodata. Vom interpreta cantece VAMA VECHE in concertele noastre, dar compozitiile VAMA sunt marcate de colectivul din care fac parte ACUM.

Pot sa inteleg ca multe din comentariile negative sunt o declaratie de iubire. Si eu va iubesc, dar hai sa ne-o spunem frumos. Daca tot am ajuns la concluzia ca ne iubim atunci inteleg ca asteptarile voastre de la felul in care se promoveaza un cantec marca VAMA sau cele legate de muzica noastra erau inalte (cat de subiectiv!!) si asta ne onoreaza, dar mai cred si ca o sa puteti trece cu nonsalanta peste asta.

As vrea sa le multumesc celor care au comentat pertinent si s-au gandit de doua ori inainte de a scrie ceva. Mai ales celor care au inteles exact demersul nostru. Cred ca sinteza au facut-o cel mai bine cei de la RFI: Un cantec romanesc, cu accente tiganesti, pentru urechi frantuzesti.

Inchei spunandu-va ca am muncit mult la acest cantec, ca munca intr-o echipa ca VAMA si alaturi de toti ceilalti colaboratori a fost placere. Am muncit, ne-am distrat, ne-am facut meseria.

Ca sa inchei intr-o nota mai vesela, iata unul din momentele de "lucru". VAMA si Victor Dinca la tambal.

VAMA @ Fratelli

VAMA feat. Ralflo - Sarkozy versus Gypsy

Analizele stenogramei

Pentru vreo cateva ore inca mai suntem in perioada de promovare "avant la chanson". De aceea ma gandesc ca ati putea sa cititi asta legat de ce s-a intamplat in ultimele zile. Pozitia mea va veni dupa lansarea Sarkozy vs Gypsy.

Spaga pentru muzica sau "E foame mare"

UPDATE

The making of Stanca vs Chirila sau cum se face o stenograma(sound engineering):)


steno - Making of
Asculta mai multe audio acustica


Restul la Dragos pe blog







Nu stiu cum sa incep aceste randuri. Poate ca nu ar trebui sa scriu nimic, dar in situatia mea e greu sa n-o faci. Cred ca toata lumea a inteles ca asa zisul conflict dintre Vama si Cabral este o idee nevinovata de promovare a noului nostru single de joi.

O parte importanta a promovarii acestui single se regaseste online. Si acum, pregatiti-va!!!

Nu cred ca numele Dragos Stanca va este necunoscut. Totusi, celor care nu stiu despre cine este vorba le voi spune ca el este un fost om de baza al MediaPro, apoi al trustului Realitatea-Catavencu, unde se spune ca a lansat cam tot ce are acest trust in online. In aceasta calitate, a aparut si in celebrele stenograme ale lui Vantu, ca unul dintre cei care trebuia sa execute, nu sa discute.

Mi s-a parut la acea ora ca Dragos Stanca a reusit sa se situeze in relatia cu patronul la limita decenta a unui compromis care nu il arunca pe veci in balta imoralitatii. Se pare ca m-am inselat... Desi il cunosc pe domnul Stanca (pentru ca Dragos nu imi mai permit sa-i spun) de ceva vreme si am mai lucrat la diverse proiecte impreuna.

Si de aceasta data, in completarea ideii de teasing si mizand pe infuenta lui in online, l-am contactat incercand sa colaboram pentru lansarea piesei de joi.

In schimbul mailului pe care i l-am trimis lui Dragos am ramas mut cand am primit un raspuns in care, destul de voalat, cu nuante mult mai fine decat acelea ale unui functionar public sau parlamentar din esalonul doi, Dragos Stanca mi-a cerut spaga.

Nu barter, nu contract de colaborare pe vreo firma, ci pur si simplu spaga. Prima mea reactie a fost lipsa de reactie. Apoi am vrut sa-l injur, sa urlu, sa-i scuip in fata indignare.

A durat ceva vreme pana cand m-am calmat si m-am gandit sa-l inregistrez pe “domnul” Stanca, nu de altceva, dar cred ca marturia mea scrisa nu ar fi fost suficienta impotriva unui profesionist de o asemenea conditie morala. Asa ca am sunat. Discutia a avut loc duminica in urma raspunsului de vineri la mailul initial expediat de mine.

Nu cred ca publicarea acestei inregistrari imi face cinste si nu cred ca va schimba mentalitati la fel cum nici stenogramele nu au schimbat moguli sau patroni, dar n-as fi vrut sa traiesc cu ideea ca sunt singurul care stie.

Ma gandesc ca poate fi si o lectie pentru cei tineri si, de ce nu, pentru domnul Stanca, mult prea sigur pe sine si pe lipsa lui de scrupule: Distinse Domn Stanca, cateodata spaga nu tine!!!

Un amanunt interesant: a trebuit sa folosesc un reportofon si o stratagema pentru ca Blackberry nu inregistreaza nimic in timp ce vorbesti. Se pare ca americanii s-au gandit si la asta. In rest, va ofer sase minute din penibila “negociere” a managerului Stanca. Mi-am permis sa editez momentul in care am folosit celebrul cuvant “explicit” care incepe cu P…



Stanca vs chirila bip
Asculta mai multe audio acustica

Biloxi Blues. 9 noiembrie. Palatul National al Copiilor

BILOXI BLUES la Palatul National al Copiilor, Bucuresti
Vezi mai multe video din divertisment

Bilete aici

Diplomatia

Am inceput o carte exceptionala. "Diplomatia" lui Henry Kissinger. Este o analiza a diplomatiei si relatiilor internationale de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Kissinger insista asupra rolului covarsitor al Americii asupra schimbarii polilor de putere si a sistemului global de relatii politice. E o carte foarte bine tradusa si mi se pare interesanta perspectiva unui imens politician asupra istoriei. De altfel, Kissinger tine sa faca distinctia clara, in primele pagini ale cartii, intre un analist istoric si un om de stat ca participanti la scrierea vremurilor. Recomand cu caldura, daca titlul si autorul mai aveau nevoie de vreo recomandare.