Insula Vantului

Astazi mi-am intalnit Vocea.

Incerc aproape cu frica: "..de dimineata doar intr-un tricou apari...somnoroasa am facut eu ceai..." Vocea  se sperie pe "ceai". Tremura. Casc ochii mari catre doamna Dutescu, asezata la pian. - Ce-ai, ma? De ce te-ai oprit? Ii arat gatul. - Pune sunetul sus! Lasa gatu-n pace. Hai, inca o data! Imi fac avant. Sunt ca un copil care sta in dreptul unui sant si evalueaza situatia. Pare ca daca s-ar avanta cu putere ar putea sa treaca pe partea ailalta. Imi iau avant, cativa pasi hotarati, dar pasul ala care trebuie sa insemne bataia ce m-ar propulsa de parte ailalta a gropii e moale, schiop, nesigur. Vocea tremura speriata sau se sperie tremurand, nici eu nu mai stiu: ceaaaai. - Tudore, nu ma enerva! Pune sunetul unde trebuie!

Inca o incercare mai putin timida, inca nereusita. A patra sau a cincea oara ceaiul se articuleaza mai bine, sunetul e mai rotund, nu mai tremura ca o piftie pe farfuria de-abia scoasa din frigider.

Am aproape zece zile de tacere si trebuie sa reincep sa vorbesc, putin cate putin. De fapt, incep prin a canta. Astazi  a fost prima data in care am incercat sa cant. De la capat, de la zero. 

Acum zece zile ma trezeam intr-o camera de hotel fara sa pot scoate un sunet. Am sunat la receptie sa comand un taxi care sa ma duca la aeroport si cred ca femeia de partea cealalta a firului a intuit, mai degraba, ceea ce voiam sa spun. Am repetat cuvinte de cateva ori si am scos un suierat trist in locul lor. Era in ziua in care ar fi trebuit sa cant la Mioveni. N-am abandonat imediat lupta. Am tot crezut ca voi fi in stare sa ma urc pe scena, inca o data, dupa care potopul.

Dupa ce am aterizat am fugit catre doamna Gabi, asa, cu speranta celui care mai crede ca cineva poate amana executia. Ea e o optimista prin definitie, un soi de cinic vesel care ma cunoaste de prea mult timp ca sa dea vreun ban pe ipohondriile mele. - Tudore, nu canti. Linda ma priveste gales din spatele genelor ei aurii si asteapta un semn. De obicei ma joc mult cu ea si-i terfelesc blana frumoasa de labrador auriu. Nu da semne ca ar intelege situatia. Asteapta sa-mi prinda privirea ca sa se napusteasca asupra-mi in incercarea de multe ori reusita de a ma linge pe fata. Ma scurg pe canapea caci simt ca ghilotina o sa mai cada o data. - Tudore, nu canti. O masa mare, diforma de oameni care huiduie. Resemnarea suna la usa ca un vecin care te someaza sa dai muzica mai incet. Apoi politia. E ora patru dimineata, domle, ce faceti? - Tudore, eu nu pot sa te las sa canti. 

Au trecut zece zile de atunci. Resemnarea s-a strecurat usor prin usa intredeschisa ca o femeie de serviciu care s-a intors de la piata cu sacosele pline si isi vede de treaba, intra in casa, trece pe langa tine in timp ce te intretii cu sectoristul, cu administratorul sau cu un vanzator disperat sa-ti plaseze produsele cosmetice care l-ar putea propulsa in varful piramidei. Am acceptat mai greu ca in alte dati situatia asta. Da, am mai fost de vreo patru ori in viata mea diagnosticat cu noduli pe corzi. Mereu repaos vocal complet, o mutenie asumata de care m-am tinut tare pentru ca nu ma am decat pe mine. Iar vocea asta a mea e parte din mine. Au trecut zece zile. Acum poate ca "ceai" nu suna inca perfect si mai tremura in ceasca lui scuturata de vibratiile fricii, insa cant. 

E o surpriza sa-ti auzi vocea dupa atata pauza. Buna ziua, eu sunt Tudor Chirila. - Buna, Tudor, eu sunt vocea ta cea noua. Ce spui? Face o pirueta si rochia neagra se desprinde usor de pe trupul ei aproape transparent. E firava, ca o papadie, insa ochii negri parca sug aerul din jurul lor si stralucesc mai tare cu fiecare portie aspirata. - Nu vrei sa ne plimbam putin? Ai putea sa-mi arati primprejur. - Imi vine sa urlu, s-o strang in brate, e atat de frumoasa si atat de firava in acelasi timp. Am senzatia ca m-am despartit acum zece zile de un betiv ridicol cu care devenisem coleg de camera, sforaia in somn si cand se trezea facea glume de cabana, iar acum fata asta in rochia ei subtire care-mi ofera bratul translucid. Trebuie s-o hranesc bine pe caprioara asta care vrea sa traverseze lacul inghetat dinaintea noastra. 

- Vezi, ma, ca poti? Numai prostii ai in capul ala! Hai gata ca ma si enervezi! N-ai nici pe dracu. De la inceput: mam mam oa oa oa, mam mam oa oa oa. 

Doamna Dutescu e intransigenta si pozitiva. Fumeaza ca un sarpe si reda vocile oamenilor. Ii fac semn ca nu mi se pare in regula sa fumeze de fata cu mine: - E te na! Ma, sa nu te obraznicesti! Da' cand va duceti sa cantati prin bodegile alea pline de fum si de betivi cum e? Ia mai lasa-ma-n pace! E una din femeile alea pe care simti ca te poti baza, care te dispretuieste cand intarzii si pune pret pe cuvantul dat.  Om cu suflet mare, tinut ascuns mai degraba din delicatete decat din vreo frica anume. Niciodata nu m-au dezamagit oamenii care iubesc cainii. Acum stiu ca Linda o sa-mi duca dorul caci i-am facut multe capricii prin blana aia de labrador auriu cu privire inteligenta. 

Seara ma plimb cu vocea mea pe deasupra orasului. Inca n-am voie sa stau prea mult printre oameni si oricum mi-e greu sa le scriu tot timpul ce si cum. Am fost surprins sa vad oameni razand de mine cand le faceam semn ca nu pot vorbi. Nu inteleg cum situatia asta poate sa-ti para amuzanta. - Ai cantat prea mult? hahahaha. 

Mi-am vazut de drum. Am vrut sa le scriu ca nu-i frumos sa gasesti ceva de ras in suferinta unui om, dar am renuntat. M-am gandit ca nu-si dau seama ca exista suferinta in neputinta unui actor care nu-si mai aude glasul. Cantaretii astia, actorii, niste neseriosi domle', toti o apa si-un pamant. 

Seara ma plimb cu vocea mea pe deasupra orasului. La inceput n-am avut curaj, dar acum o intreb privind absent catre luminile din cele cateva turnuri corporatiste: - O sa ma ajuti sa ma urc pe scena la Brasov? Ea mananca un mar si-mi raspunde printre inghitituri: - Am sa te ajut. Promite-mi ca o sa ma duci intr-un loc frumos dupa aceea. - As putea sa te duc sus, pe drumul catre Poiana. De acolo se vede superb Brasovul. Si e liniste. - Da, e musai sa tacem dupa. N-ai chef sa te imbeti dupa aia? Ai timp sa stai cu mine? Vantul se starneste de nicaieri si-si face de cap intre rochia ei neagra si sanii transparenti al caror puf se unduieste imperceptibil. - Nu, nu ma-mbat. Privim luminitele si mergem la culcare.

Dupa un timp: - Stii, eu ma dau cu zmeul pe apa, ti-ar placea sa vii cu mine? E o insula frumoasa unde bate vantul tot timpul, vara. - Da, de ce nu, daca ai grija de mine. - N-ai ce sa patesti. E liniste, noi, zmeele, marea, vantul. - As putea sa te astept pe plaja. Inteleg ca n-ai nevoie de mine acolo in larg. - Cateodata am, de cele mai multe ori, nu. Oricum daca mergi cu mine pe mare o sa te balacesti in apa sarata. Vocea mea a zambit timid. Am tacut amandoi.

Seara isi facea aparitia ca o doamna discreta care-si insoteste mersul cu batai fine de evantai. I-am remarcat incheietura. Nu ne-am ridicat. Am lasat doar caldura sa paraseasca campul de lupta. Masinile se scurg usor pe strazile intunecate. Cateva bulevarde mai incolo, Linda rasufla greu, tolanita sub pianul negru al doamnei Dutescu.

Dincolo de marginile fotografiei

Mereu ma gandesc ca fotografia este o minciuna. Sau doar o frantura de adevar. E mai bine spus asa. Am inceput din ce in ce mai des cand vad o o fotografie, sa ma gandesc la ce se afla dincolo de marginile ei. Care sunt imprejurimile, contextul, ce se intampla dincolo de incadrarea asta care naste iluzii si hraneste fantezii. Am sa va spun ce se afla dincolo de aceaste cadre cu fetita blonda de la malul marii, de pe Insula Vantului. Undeva in stanga dincolo de partea neagra a fotografiei care reprezinta o bucata dintr-o baraca de lemn, se afla marea.

Acolo copiii n-au voie sa se joace pentru ca oamenii mari se joaca cu zmeele lor si mai mari care ar putea sa-i loveasca pe copii. In stanga se afla un camp batut de vant, mult nisip, buruieni si trestii. E un loc de regrupare al "riderilor" locul in care sta aceasta fetita blonda care nu era foarte incantata ca ma chinuiam sa-i fac poze. Copiii se joaca aici in spatele baracii de lemn, printre perne si echipamente de kite, rastoarna cafele, se urca pe mese, se fugaresc printre rulotele aflate cateva zeci de metri mai incolo. Doar vantul care sufla nebuneste ne salveaza de o arsita aproape dureroasa.

 Copiii sunt liberi aici, nu e niciun pericol, n-au unde sa fuga, e multa pustietate neinteresanta in jur. Aici la baraca e micul lor univers, populat de oameni mari si de vreo sase catei jack russel pe care ii chinuie cu abnegatie. E un sentiment de uitare placuta in care te abandonezi dupa ce vii din apa infuriata si batuta de vant, tu insuti batut de vant, pielea creponata pe fata arsa de soare si linistea din spatele baracii 

Era undeva pe la ora pranzului si ne pregateam sa parasim insula cand fetita asta dezinvolta si revoltata s-a cuibarit pe perne, speriata de caini, agasata de mine, fara nicio provocare din partea vietii. Si totusi exista un moment de melancolie in ochii ei. Sau poate e  iluzia obiectivului. E doar oboseala dinaintea somnului de dupa amiaza. Acel somn care ii chinuie pe adultii care se simt vinovati ca adorm.