Making of copilul sau doua saptamani de fericire (7)

- Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii! 


Plaja s-a umplut usor, usor. S-a ras putin la cafea, s-a montat camera, s-a mai ras putin, lumea era gata. Am inceput sa tragem. La mare n-am avut decupaj si asta s-a simtit. Am tras cateva incadraturi de rezerva ca sa fim siguri. Matei a fost exceptional. Te astepti ca dupa opt ore un copil sa cedeze. Un copil de cinci ani. Si n-ar mira pe nimeni. Erau 14 grade dar vantul sufla puternic si toti eram infofoliti. Matei, aproape despuiat, in costumasul lui de marinar, cu coroana de hartie si sabia de lemn executa alergari la comanda. Mare pisicher, tragea mereu cu ochiul la camera. Urlam din toti rarunchii: - Nu la camera Matei, nu te uita in camera! Fugi, nu te ooooprrrrii!

De-abia acum cand scriu aceste randuri ma gandesc ca alergarea ii era ingreunata de nisipul ud. N-am simtit niciun moment pe camera ca nisipul era ud. Nu cred ca se simte nici in clip. Vantul il zavntase bine iar lumina era binecuvantata. Singurele lucruri care mi-au lipsit la mare au fost cafeaua buna si o portavoce. Am ragusit urland dupa echipa in diverse randuri. Matei a fost destinatarul celor mai multe apostrofari. Pentru ca n-am avut o ordine de filmare prestabilita, am intrat in criza catre sfarsitul zilei, astfel ca sincroanele cu formatia s-au facut in graba ca sa nu pierdem lumina. Dupa sase ore de filmare exigenta mea vis-a-vis de porpria-mi tinuta scazuse considerabil asa ca am ales fara sa stau pe ganduri haina pe care o port in clip. S-a dovedit ca geamantanul il luasem degeaba insa cred ca am facut alegerea potrivita. Am tras bilingv sincroanele neglijand putin varianta in engleza insa a fost destul material intr-un final. La sfarsitul zilei eram obosit si fericit.

Am urcat sus la cherhanaua de pe deal sa mancam si sa ne incalzim. Nu avusesem pauza de pranz. La masa Matei s-a dovedit a fi perfect "virusat". S-a postat in fata noastra cu un aparat de fotografiat si ainceput sa urle: - Atentiieeeee! Motorrr! Actiuneeeee!!. N-am avut ce sa facem si ne-am conformat printre inghitituri de supa. Am fost fericit sa constat ca starea mea de nesiguranta s-a diminuat simititor. Prima zi era gata. Paradoxal, nu eram nerabdator sa vad materialul. Cred ca ma protejam intr-un fel. Am mancat, am mai fortat o cafea si am fugit spre Bucuresti.

Imi place sa conduc dupa o zi lunga. Creierul mi-e imbibat de ganduri pe care le las sa zburde libere in timp ce ma concentrez la drum, astfel ca niciunul dintre ele nu poate sa ajunga sa ma deranjeze. E, intr-un fel, odihnitor. Cateva ore mai tarziu, a doua zi de filmare avea sa-si faca loc in mintea mea. Duminica la ora cinci langa m-am intalnit cu Max si Adriana Racasan in cafeneaua de langa Parcul din Sinaia.

Making of copilul sau doua saptamani de fericire (6)

 Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Adriana era pozitiva si sceptica. Max era ingandurat. Bogdan facea bugete. Doina Levintza este un creator cu C mare. Apelasem la ea ca intotdeauna cand vrei sa fii sigur ca lucrurile o sa mearga bine. Doar ca Doina are un defect: nu poate refuza pe nimeni. Si asta o aduce mereu in situatii limita. Pe ea si pe noi. N-ai cum s-o gasesti pe Doina libera. Doina munceste. Permanent. N-a fost altfel nici de data asta. Ne-am vazut printre picaturi vreo douazeci de minute miercuri seara inainte ca eu sa plec la Cluj. Inainte de filmarea de sambata cand aveam nevoie de costume. Casa Doinei este un muzeu. Mi-as fi dorit sa fi intrat in ea cand eram copil. As fi privit cu ochi mari rochiile uriase, incremenite, asteptand parca o rasuflare magica sa le readuca la viata, sutele de papusi incremenite pe scari in pozitii nefiresti alcatuind un tablou vivant, mirosul de piele buna impregnat pana si in pereti, zeci de scule de pielarie si cizmarie adunate de cateva generatii, bucataria provensala plina de viata, sute de fotografii din sutele de momente in care Doina a facut istorie...da, un copil ar visa luni in sir la casa Doinei ca la Castelul Palarierului.

Viata fierbe in tot muzeul asta dezordonat si luxurios, nu e ora din zi la care sa nu gasesti pe cineva la Doina. Prieteni, clienti, actori, colaboratori. I-am fortat atentia pentru cateva minute. O poti pierde foarte usor pentru ca nu pare sa impartaseasca acelasi prezent cu tine, e undeva mai sus, are aerul ca nu te asculta si priveste undeva dincolo de capul tau, in departare, in timp ce tu incerci sa spui ce vrei asa cum incercam eu in clipele astea putine pe care le aveam la dispozitie. De fapt te asculta exact atat cat are nevoie sa se agate de o imagine. Asa incercam si eu sa-i vorbesc Doinei, in imagini, si in acelasi timp sa ma conving pe mine ca asta vreau cu adevarat. I-am vorbit despre un rege fara timp si fara un costum explicit, nimic care sa-l dateze. I-am spus ca ma gandesc la un fel de Romanov scapatat si atunci i-au sclipit ochii. A fost de acord ca nu trebuie sa vina de nicaieri costumul regelui. S-a entuziasmat si a adus o bucata mare si lunga de tifon. Ador tifonul, mi-a spus. E un material superb. Ma chinuiam ingrozitor. Nu puteam sa vad ce vedea ea. Eram in intuneric. Stiam, doar ca am incredere.

M-a pus sa ma infasor cu bucata de tifon: - Uite ce bine, iti vine. Am aprobat, incert. Am cazut de acord ca numai coroana trebuia sa fie un element concret. Un rege scapatat al niciunei epoci. Am plecat de la Doina dupa ce am baut un pahar de porto intrebandu-ma ce naiba o fi cu tifonul ala. Dar stiam ca o sa fie bine. La Cluj, starea mea de agitatie a crescut. Mai erau doua zile si una din ele eu mi-o petreceam pe drum. Am inceput sa-l bombardez pe Bogdan, voiam sa vad toate obiectele de recuzita, scenografia, scenografia. Scenografa parca traia in alt timp decat mine. Trimiteam mesaje peste mesaje, raspunsurile veneau greu si in doi peri, primeam poze incomplete. Eram disperat sa-mi creez o imagine cat mai aporape de final si mi se parea ca nimeni nu ma ajuta. Mi se parea ca pierd controlul pe masura ce imi doream din ce in ce mai mult sa-l pastrez. Sunam de cate trei ori p fiecare pentru nu stiu ce detaliu. Incercam sa inchid ochii si deodata ma fulgera cate-un gand. Cum ar fi sabia regelui. Am inceput sa-i explic ca sabia trebuie sa aduca neaparat cu sabia lui Carol, sa se uite pe net, sa vada, sa se documenteze. Sabia se vede mult in clip si trebuie sa fie autentica. Apoi asteptam ca un indragostit irascibil si zvapaiat care asteapta o veste de la iubita lui. Si iarasi liniste pe frontul de la Bucuresti.

Nu-mi aduc aminte daca la Cluj sau la Bucuresti am primit storyboardul. Stiu doar ca afost un sentiment de usurare. Incepeam sa vad...Si imi placea ce vedeam. Erau toate cadrele discutate la decupaj. In noaptea dinaintea filmarii de la mare am ajuns acasa tarziu. Lucrurile erau amestecate. Rebengiuc era incantat de costum, Matei la fel. Dealtfel Matei si-a afirmat plenar intentia de a se muta acasa la Doina Levintza. Vremea insa se anunta rea. Erau sanse de ploaie si de burnita noaptea iar dimineata ne astepta un cer cu nori. Apoi spre dupa amiaza incepea ploaia serios. M-am gandit sa amanam. Era greu. O echipa intreaga astepta sa plece la 4 catre mare. Ramane sa filmam, am zis. Plus ca aveam si sabia regelui. Un motiv in plus. O vazusem si pe cea de lemn. Era 12 noaptea cand am deschis usa casei mele.

Colegii mei probasera hainele pentru clip. Erau cool. Eu eram singurul nehotarat. Mi-am inghesuit o gramada de haine intr-un geamantan, m-am invartit inutil prin casa am dormit trei ore si m-am trezit pe autostrada conducand spre mare. In masina cu mine Carina(Agentia de Vise), Gelu( claparul Vama) sotia lui, Elena si Matei care dormea dus. Nu parea sa ploua. Cat inca era intuneric era bine. Marea ne-a purtat noroc de la un capat la altul. Cand am ajuns dimineata norii se fugareau cu soarele. Singura data cand soarele si-a facut loc printre ei a coincis cu momentul cel mai important: Victor Rebengiuc alergand catre mare intr-un cadru larg. Cand Rebengiuc a aparut imbracat pe plaja in costumul regelui i-am multumit Doinei in gand. Era impecabil. Din tifon. Culorile se pierdeau perfect intre nuantele alb sau bej murdar ale nisipului si marea cand vanata, cand verde. Ma intreb cateodata ce am fi fost fara Lumina.

Making of copilul sau doua saptamanni de fericire (5)

"A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam"



Am plecat la Sinaia a doua zi dis de dimineata. Noul secund, Adriana Racasan. Adriana vorbeste mereu de parca ar rade de tine. Chestia asta vine mai degraba dintr-un soi de sinusoida a timbrului vocii decat din ceea ce spune. M-am convins repede ca era un om extrem de serios. M-am intrebat in toate perioada filmarilor cand isi nota tot ce hotaram. Rar o vedeam scriind dupa care ma trezeam cu mailuri lungi si organizate. "Eu am sa te trag de maneca, fiindca trebuie sa filmam tot ce ne propunem". Am vorbit cu Max tot drumul de la Bucuresti la Sinaia. A fost o discutie tehnica despre lumini, lentile, camere de filmat, avantaje si dezavantaje la capatul careia am inteles ca bugetul o sa creasca. Aproape ca mi-era frica de reactia lui Bogdan. Dimineata ii ceream sa fim zgarciti iar seara adaugam costuri la buget. A fost o pendulare schizofrenica intre ce voiam si ce ne permiteam. Stiu ca la final am vrut mai mult decat ne-am permis si ne-am permis mai mult decat am avut. Insa ca toate controversele astea sa dispara e destul sa dau un play pe youtube.

Am vazut din nou cazinoul din Sinaia. Max a facut poze. Adriana si-a notat. Cred ca Adriana rontaie mereu ceva. Nu stiu daca Max avea incredere ca stiu ce vreau, la inceput. Nu l-am intrebat.Oricum nu l-as condamna. Nici eu nu prea aveam incredere in mine. Dar asta era un detaliu nesemnificativ. Plecasem deja la drum. Cred ca un soi de suspiciune vis-a-vis de capacitatile partenerului tau e inerenta in orice inceput de echipa. Adriana, imperturbabila, infofolita intr-o geaca trei sferturi, cu ochelarii pe nas si ronatind nu parea sa-si puna probleme de genul asta. Hai sa terminam treaba asta fratilor, ok? Cam asta era nuanta din vocea ei indiferent ce ar fi rostit. La fel si Bogdan care arbora o mutra chinuita de fiecare data cand venea vorba despre ceva nou: masina de vant, masina de fum, cateva lumini in plus, ca sa fim siguri ca avem tot ce ne trebuie. Ne-am intors acasa increzatori. Max era incantat de locatie. Urma sa ne intalnim peste doua zile sa facem decupajul.

Am deschis laptopul in seara dinaintea sedintei cu el si cu Adriana. Ecranul alb astepta sa astern povestea clipului secunda cu secunda. Am scris primele cadre. Apoi m-am ridicat de la masa. De fiecare data cand am o idee buna sau cand descopar un vers care-mi place ma ridic de la masa, speriat parca de propria-mi descoperire. Am luat un mar si l-am devorat. M-am asezat din nou la masa. Am pus cantecul pe repeat. Am ascultat. Era greu. Nu stiam cat ar trebui sa dureze cadrele, care sunt actiunile, cand trebuie sa apara Rebengiuc. Incaperile cazinoului mi se invarteau in cap ca roata ruletei. Teatrul, sala mare, gradina din spate, terasa, balconul, o pasarela, oglinzile, masa cea lunga, biroul lui Ceausescu, coridoarele din subsol.

Am deschis pozele. Am inceput sa aleg locurile de care eram sigur. A ajutat. Ma miscam greu, ca un urias cu picioarele de lut. Inchideam ochii si incercam sa mai adaug o secunda de imagine la filmul deja stabilit doar ca totul se pierdea intr-o clipita si trebuia s-o iau mereu de la inceput. S-a facut doua noaptea si eram abia pe la minutul trei. Atunci am inteles ca nu e putin lucru sa poti sa faci un decupaj. Sa gasesti puterea sa-ti vezi filmul inainte de a-l filma. Si pariul cel mare, mai presus de toate, sa filmezi aproape de ceea ce ai vazut cu ochii mintii. A doua zi, dupa sase ore de sedinta, aveam un decupaj. Ne-am contrat, ne-am explicat lucruri, am incercat sa-mi impun viziunea, am ascultat, am renuntat, am propus.

La sfarsit s-a nascut un decupaj care ne multumea exigentele. Cu toate astea se ridica o intrebare care ma ingrijora: o sa reusim sa filmam tot ce ne-am propus? 

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (4)

"Control freak" devenise starea mea naturala.



Au urmat zile agitate. Ne-am vazut cu mai multi directori de imagine. Ma gandeam ca am nevoie de cineva cu experienta pentru care lumina sa n-aiba secrete. Am vazut multe filmulete de prezentare, am stat la discutii, am vorbit mult despre clip. A ajutat pentru ca incet, incet, am inceput sa-mi dau seama ce imi doresc cu adevarat. Bogdan era capul limpede. Cu fiecare discutie isi dadea seama ca videoclipul asta numai simplu n-o sa fie. Bogdane, hai sa facem ceva frumos. Bogdan incuviinta cu o privire ingandurata si imi spunea ca tot ce e frumos costa. Si asta ma aducea brusc cu picioarele pe pamant. Solutiile trebuia sa fie ieftine pentru ca nu eram absolut deloc convinsi ca vom gasi bani. Nici echipa tehnica nu era usor de adunat. Era o luna in care, ca un facut, toata Romania parea sa filmeze. Nu erau oameni si nici echipamente. Si preturile tineau cont de asta.

Refuzam cu indarjire sa ma gandesc prea mult la piedici in schimb il bombardam seara pe Bogdan si pe secund cu telefoane ca sa ma asigur ca ne miscam. Apoi am gasit o scenografa tanara. Tanara si zapacita, insa muncitoare. I-am vorbit despre proiect si despre implicare. De fapt ma interesa mai mult gradul ei de implicare. Sunt dispus sa apreciez cateodata entuziasmul mai mult decat profesionalismul. Am pariat pe o scenografa tanara. Am pariat pe entuziasm. Era cumva impotriva convingerii ca la debut trebuie sa ma inconjor de profesionisti. Mi-aduc aminte ca stateam la o masa undeva la un restaurant si ea venise insotita de partenera ei de lucru. Le-am pus piesa. Mereu asteptam reactii de la cei care ascultau piesa. Reactii care sa ma convinga pe mine ca e bine. Au ascultat piesa si au schitat un zambet, au spus cateva cuvinte. Mi s-au parut politicoase. Am vorbit mult apoi, repetand aceleasi lucruri cu obstinatie ca sa ma asigur ca vor intelege. A fost o perioada in care am repetat lucruri, tuturor. Bogdan mi-a spus exasperat intr-o zi ca desi nu pare oamenii isi fac treaba. Am inghitit galusca insa am continuat sa presez.

Zilele treceau cu o viteza uluitoare. Mai aveam o saptamana si mie inca nu-mi era clar ce se intampla in tot clipul asta. In afara de cele cateva imagini de care eram sigur nu stiam mare lucru. Hotarasem datele filmarilor. Sambata 22 la mare si luni 24 octombrie la Sinaia. Apoi au inceput vestile proaste. In lunea din saptamana filmarii hotarasem o noua prospectie la Sinaia. Pentru mine era vitala. O prospectie cu operatorul, secundul si Bogdan. Era indispensabila inaintea decupajului. Imi era limpede ca nu pot filma clipul asta fara sa stiu ce se intampla cadru cu cadru. Trebuia sa stim tot. Ma teroriza gandul ca as putea sta in fata echipei sau a lui Rebengiuc debusolat, neajutorat, fara sa stiu ce sa cer. "Control freak" devenise starea mea naturala. Bogdan a vrut sa amane prospectia pe marti. Am refuzat categoric. Vorbeam la telefon, ne schimbam mailuri eu alergam prin tara cu Vama. Apoi vineri aflam ca secundul a iesit din proiect. Avea o oportunitate la Deva. Fara explicatii. Pur si simplu.

Am incercat sa nu ma enervez. Nu e vremea promisiunilor respectate. E vremea vanatoarei de oportunitati. Imi placuse secundul. Mi se parea o pierdere importanta. Bogdan mi-a promis ca se repliaza. Imi dau seama ca tot ce scriu acum ar fi trebuit sa aiba un alt aer sau stil, insa nu stiu de ce a luat aceasta forma de jurnal. Am scris atat de putin despre ce am SIMTIT in toata perioada asta. Dar poate ca asa trebuie sa iasa textul asta. O goana. S-a facut duminica. A doua veste proasta. Ne-a parasit si operatorul care ramasese blocat intr-un proiect in Cipru. Asta am primit-o destul de rau. Simteam nevoia sa urlu, sa ma revolt, constient de faptul ca nu ajuta nimanui si cu atat mai putin mie. Parea o ironie. Ca si cum cineva isi radea in barba: vrei control? Na, control. Am inceput sa sun in drapta si in stanga. L-am sunat pe Tudor Lucaciu in cautare de recomandari. Apoi pe Alex Sterian. Oameni seriosi cu cv uri grele. S-au vehiculat cateva nume. Am ales intr-un final sa-l cautam pe Max Lemnij un director de imagine foarte bun. Spre surprinderea mea a fost liber. Cerul se insenina putin.

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (3)

"Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu?" 


La inceput am fost eu si cu Bogdan(producatorul executiv). Ne-am apucat sa ne construim echipa. Regele trebuia sa fie Victor Rebengiuc. Trebuia sa fie. De cand am scris primele cuvinte despre cantecul asta imaginea lui si-a facut loc in mintea mea fara posibilitatea de a putea fi inlaturata. Mi-aduc aminte ca am cautat pe gooogle images intr-o seara fotografii recente cu el. Fara indoiala, era el. M-am trezit intr-o dimineata insorita indreptandu-ma spre Bulandra. Avea sa ma primeasca la ora 11. E un amestec de ironie, curiozitate si blandete in zambetul lui Victor Rebengiuc. Acelasi zambet cu care ne raspundea pe holurile facultatii m-a intampinat si la intrarea actorilor de la Bulandra. Doar ca acum miza era mare. Pentru mine. Asta a fost si motivul pentru care n-am vrut sa-i spun nimic la telefon. Am mizat pe o putere de convingere despre care aveam senzatia ca tocmai ma parasise. Am intrat in cabina. M-am asezat. Am inceput sa schimbam amabilitati sa ne aducem unul pe altul la zi cu ce mai facusem. Incercam sa prelungesc starea asta de impersonala cordialitate in speranta ca va deveni mai consistenta. Ca brusc vom fi mai prieteni si nu ma va refuza. Aveam sentimentul unei probe de film. Nu-mi mai aduc aminte ce am spus. Cate ceva despre poveste, ce vreau eu sa insemne. Cred ca pe masura ce vorbeam imi dadeam seama ca scenariul era - la ora aia - incomplet, ca nu exista un scenariu in afara ideii ca un rege se plimba printr-un palat pustiu si la un moment dat descopera o usa care da catre mare si se va transforma in copil. Raspunsul a venit ca o ghilotina: De ce nu? Bucuria a durat cam cat dureaza sa vezi chipul unei femei frumoase care se urca in metrou in timp ce tu cobori. Pentru ca imediat am realizat ca Victor Rebengiuc acceptase sa apara intr-un videoclip in care eu debutam ca regizor. Nu stiu daca sunteti la curent dar unul din lucrurile pe care un mare actor le uraste cel mai mult este sa lucreze cu un regizor care sa nu stie ce sa-i ceara. Actorii mari sunt instrumente mari, scumpe, pretioase. Trebuie sa stii sa canti la ele, trebuie sa obtii sunetul ala care face diferenta. Poate ca asta a fost momentul in care entuziasmul si inconstienta au disparut si am devenit perfect responsabil. Si inspaimantat. A fost si inceputul calvarului lui Bogdan pe care l-am asaltat cu telefoane pentru confirmari, reconfirmari si re-reconfirmari ale celor mai mici detalii. Devenisem speriat si control freak. Bogdan mi-a recomandat un regizor secund. Am plecat la Sinaia in prima prospectie. Am vazut cazinoul. ( big thanks to Vlad Oprea - primarul Sinaiei). Spatiul era superb. Am bantuit peste tot, salile mari, podul, subsolul, sala de teatru. Mi s-a parut prea bine intretinut pentru povestea mea. Ma gandeam la un loc degradat, decrepit, uzat de timp. Secundul are darul de a ma linisti. Pare foarte organizat, stie ce are de facut si inteleg ca o sa-mi ia de pe cap multe lucruri. Ma simt mai bine. Facem poze peste tot, bem o cafea si plecam. Nu sunt sigur inca de locul asta dar are multe aventaje. Ne oprim la Floresti sa mai vedem un palat in paragina al familiei Cantacuzino. Aici totul e de-a dreptul pustiu. Parca si istoria refuza sa se mai nasca. Tiganii au furat traversele de fier care sustin cladirea. Ma gandesc ca ar fi interesant sa filmam si aici daca mai prindem cladirea in picioare. Am ajuns la Bucuresti si am sunat-o pe Carina ( Carina Sava Agentia de vise) si am rugat-o sa inceapa sa stranga frunze. Probabil ca multi dintre voluntarii care au adunat zeci de mii de frunze pentru clipul Vama zambesc amuzati. Ajutorul lor a fost indispensabil. Si chiar daca am inceput cu zece zile in avans frunzele ne-au ajuns la mustata

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (2)

Cantecul ne placea. Ne placea mult, dar inca mai avea probleme de mixaj. Gelu l-a descoperit pe Luc Tellier, un canadian care a mixat cantecul pentru noi. A facut-o repede si bine. Apoi ne-a cerut sa-l poata trece in portofoliul lui on line. Era primul semn de apreciere. In lumea asta multimedia in care traim nu mai poti lansa un cantec fara videoclip. Eram constienti de asta. Investisem deja destul intr-o singura piesa, dar drumul parea fara intoarcere. Nu se poate lansa cantecul asta fara clip. Poate o sa gasim sponsori, am spus eu fara prea mare speranta. De ce sa sponsorizezi un cantec despre nevoia de a mai fi copil? Ce le iese lor din asta? Nu se bea mai mult, nu se mananca mai mult, nu se consuma mai mult. Cantecele care ridica probleme nu vand. Chiar daca sunt ascultate de mii de oameni.

Nu stiu de ce amanam momentul la care trebuia sa ma asez la masa si sa scriu. Ma gandeam sa scriu o poveste simpla, fara buget. Cautam o idee, ceva care sa fie atat de ingenios si atat de ieftin. Nu puteam insa sa nu urmez versurile. Imaginea unui spatiu mare, pustiu in care un om cauta ceva fara speranta nu reusea sa ma paraseasca. M-am asezat intr-un final la masa de scris. Dupa ce m-am ridicat erau cateva zeci de secunde si mai degraba o idee si cateva imagini decat un scenariu. Insa erau mai multe imagini care incepusera sa-mi aprinda imaginatia. E nevoie de entuziasm ca sa progresezi. Si de un pic de inconstienta. Momentul ala in care iti spui, fac asta, fara sa te gandesti la nicio piedica, la nimic din ce te-ar putea opri. Nu stiu cand a fost exact momentul asta, stiu doar ca m-am trezit spunand : eu am sa regizez videoclipul asta. Acum, uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca am riscat enorm.

Am riscat banii, increderea colegilor si mai mult decat orice, reusita videoclipului de care depinde succesul unui single. Acum o luna si jumatate nu m-am gandit la toate astea. Singurul lucru la care m-am gandit a fost ca daca n-am sa fac eu acest videoclip n-am sa vad niciodata pe vreun ecran imaginile alea care se fixasera cu incapatanare pe retina inchipuirii mele. Cand l-am sunat pe Bogdan, producatorul executiv al clipului si i-am spus ca vreau sa ne apucam de un clip pe care sa-l regizez am simtit surprindere in vocea lui, dar asta n-a avut darul sa ma clatine. Hotararea si entuziasmul meu erau mai puternice. Colegii mei aveau sa afle ultimii. Nu stiu de ce, dar de ei mi-a fost cel mai frica. Poate si pentru faptul ca acest cantec este al lor in aceeasi masura in care imi apartine mie. Ar fi insemnat sa ma uit in oglinda. Nu e bine sa te uiti in oglinda cand risti. Si uite asa, au inceput cele mai frumoase trei saptamani din acest an.

va urma. luni.

Making of Copilul sau doua saptamani de fericire (1)

Poate ca ar fi trebuit sa scriu mai repede despre asta. Nu stiu de ce am amanat. Am simtit nevoia sa scriu imediat ce s-au terminat filmarile, dar de fiecare data m-am oprit. Asa se face ca acum toate trairile mele s-au mai pierdut in ceata pasagera pe care o lasa trecerea timpului. Poate ca n-am scris pentru ca m-am gandit ca n-as putea sa ma ridic la inaltimea acelor doua zile. Sau doua saptamani. Da, pentru mine au fost doua saptamani extraordinare. Iar aceasta poveste nu are cum sa nu fie extrem de subiectiva asa ca va rog s-o cititi ca pe o poveste de autor. Sau ca pe o fictiune. Nu are rost sa incep de la Budapesta. In general publicul nostru stie cum facem noi o piesa, care sunt etapele pana la momentul in care ea se desparte de noi si devine a tuturor.

N-a fost foarte diferit nici acum. La inceput a fost refrenul si toti eram incantati. Apoi au aparut si strofele si am simtit ca incepe sa prinda un contur bun. De cand ne-a iesit prima data refrenul am zis ca poate fi un hit desi notiunea noastra de hit s-ar putea sa nu se mai potriveasca industriei. Sa zicem atunci ca hit e ceva ce dainuie dincolo de sala de repetitie, ceva ce te obsedeaza in masina dupa ce ai plecat sau te urmareste pana deschizi usa casei si dincolo de ea. Cand toata lumea canta zambind e un hit. Si cand a aparut refrenul asta m-am uitat pe furis la colegii mei si i-am vazut zambind. Apoi Eugen a spus ca e un hit. Si am inceput sa credem. Ma gandeam ca trebuie sa fie niste versuri care sa sugereze viteza pentru ca mi se parea genul de piesa de pus pe autostrada atunci cand nu-ti mai ajunge viteza existenta ca sa scurtezi drumul spre mare. Toata lumea are cantece de drum si mie mi se parea ca asa ceva ar trebui sa fie. Un cantec de drum. O poveste superficiala si vesela cu final fericit care sa nu ridice prea multe intrebari sau, daca o face, raspunsurile sa fie continute. Asa gandea producatorul din mine. Doar ca eu nu mai sunt cel de acum zece ani si cantecul asta m-a surprins in mijlocul altui drum. Nu neaparat un drum catre mare. Mai degraba un drum catre mine. Care mine? Da, asta e o intrebare buna.

Nu stiu sa imi comand versuri. As putea sa scriu diverse prostioare pentru altii si poate n-ar fi deloc prostioare, dar mie nu stiu sa-mi comand versuri. Nu pot sa scriu impotriva starii mele de fapt. Versurile mele nu mi se pot opune. Ele se nasc firesc din sufletul meu prezent. M-am asezat langa tobe intr-una din zilele in care aproape finalizasem orchestratia piesei si urma sa fiu privit cu ochi intrebatori de colegii mei. M-am asezat langa tobe si in jumatate de ora am scris versurile piesei. Ce intrebare tampita: te reprezinta cantecul asta? Nu, nu ma reprezinta, scriu asa intr-o doara. Da, sunt intrebarile mele in cantecul asta. Regatul de intrebari este si al meu, oboseala regelui m-a cuprins si pe mine, adevarul umbla deghizat si pentru mine. Slava Domnului ca nu sunt trairi atat de speciale incat sa ma regasesc doar eu in ele. Suntem mii. Mii de regi cu intrebari. Mii de regi peste intrebari.

Apoi am mers la Budapesta. Acolo am inregistrat tobele si vocea. Am tras piesa si in engleza. Vom lansa intreg albumul si in engleza. E provocarea noastra. Lui Jamie i-au placut versurile si asta mi-a dat speranta. Jamie m-a ajutat la traducere. Jamie este un irlandez care s-a indragostit de Budapesta si canta blues si folk. A fost de acord sa ma ajute la pronuntie. I-am spus ca nu reusesc sa ma descurc aici: Nebunului lasa-i coroana, Regele-i liber acum. Jamie s-a gandit, eu m-am gandit, am schimbat cuvinte intre noi, apoi el a zis: So pass om your crown to those waiting/ The fool rules you go and be free! I think this should work. It did. Apoi ne-am intors acasa.


va urma. maine.