Ce am invatat in ultimele trei saptamani. Enescu, game over.

Ultima imagine a festivalului e privirea tulburatoare a lui Enescu pe bannerul de pe Sala Palatului. S-a facut frig. Se simte toamna. Jandarmii strang gardurile care au delimitat perimetrul festivalului. Sunt neobisnuit de trist. Si parca un pic fara rost. Nu-mi vine sa fac nimic. Mi se pare exagerat acest sentiment de pustiire care ma napadeste. Inca imi suna in cap motivul de la bis, din simfonia a treia de Brahms. Fluier a paguba si ma indrept agale spre Hilton. Timp de trei saptamani pasul era grabit caci trebuia sa prind concertul de la Ateneu. Zeci de oameni, eleganti si zambitori se indreptau in fiecare seara catre Ateneu dupa concertul vreunei mari orchestre la Sala Palatului. Era aproape o imagine anacronica intr-un Bucuresti dezorganizat. Grupuri elegante de barbati si femei inghesuiti la trecerea de pietoni unde se intalneste Calea Victoriei cu Stirbei Voda.

Acum sunt singur si nu ma mai grabesc. Si nici macar nu stiu incotro s-o apuc. Lumea merge in cluburi. Inghesuiti cate trei-patru intr-o masina. Unul se sacrifica, ceilati pot sa bea pana la intalnirea cu dimineata. Nu, nu e momentul vreunui club. Intru in Hilton si ma indrept spre English Bar, la capatul holului. Sunt imbracat elegant. Black tie. Pana si asta mi se pare fortat acum ca festivalul s-a terminat. E frumos holul lung si generos al hotelului cu marmora din abundenta, oglinzi si coloanele care sustin tavanul inalt. Pe margini sunt foste sali de bal care acum gazduiesc nunti. Si in seara asta e o nunta complet nepotrivita cu stilul locului. Ma gandesc ca e grav ca mitocania are acces oriunde. Doua doamne imbracate in culori tipatoare imi valideaza panseul.

Ajung la English Bar. Nu-mi vine sa intru. Stau singur, in mijlocul holului, nestiind ce sa fac. Daca nu stii ce sa faci intr-un spatiu public, elegant, daca te simti stingher si fara rost, mergi la toaleta. Ma indrept spre toaleta. Treizeci de secunde mai tarziu am grija ca apa sa nu-mi atinga manecile albe ale camasii. Privesc dunga alba marginita pe de-o parte de piele si de partea cealalta de negrul intens al sacolului meu si ma duce cu gandul la eleganta orchestrei din Londra. O suta de oameni ne priveau de pe scena, ridicati in picioare, cu fata catre noi, instrumentele in mana, ca o armata care asteapta calma rezultatul armistitiului. Zambete aproape imperceptibile, lipsite de superioritate dar afisand totusi constienta superioritatii prin muzica. Si ce muzica.

Imi sterg mainile cu servetelele albe, apoi folosesc si uscatorul electric. Imi plac cele cu presiune mare.Ma leg de orice actiune care sa-mi justifice prezenta in locul asta. Ies din toaleta si ma indrept spre terasa. Cateva persoane. Asta-mi alimenteaza sentimentul ca orasul e parasit. Ma indrept spre iesire. Din nou holul, nunta, coloanele, marmora, oglinzile, politetea de serviciu a receptionerei. Toate pe fondul pasilor mei ritmici dar atat de nehotarati. Sunt in strada. Taximetristii infometati de bani din fata hotelului ma privesc ca pe o curiozitate. Nu sunt o curiozitate, caci am masina. Ateneul se profileaza tacut printre copaci. E stins. Luminile de pe el sunt stinse. Ar trebui permanent luminat Ateneul. Am putea stinge Casa Poporului de tot cand se lasa serile. Cu energia castigata am putea lumina cele cateva cladiri frumoase din Bucuresti. Festivalul s-a terminat. Vreau, nu vreau, trebuie sa ma indrept spre casa.

De ce a fost important acest festival? Pentru ca asa cum spunea Paleologu in discursul de inchidere, el a avut o functie terapeutica in vremurile pe care le traim, in orasul in care traim. Din pacate in spatele acestei afirmatii se ascunde, drama noastra cotidiana. Normalitatea ca terapie e un lucru grav, trebuie sa recunoastem.

Pentru mine festivalul a fost un prilej de a invata. Au fost lucrari pe care nu le-am ascultat niciodata. Un program exhaustiv si adesea greu de urmarit caci trebuie sa recunosc ca trei concerte pe zi au fost de multe ori prea multe pentru mine. In concluzie, am fost la scoala. Si asta este de o importanta covarsitoare pentru ca ziua in care nu mai inveti, mori.

A fost un prilej de inspiratie. Ascultand muzica lumii in interpretari fabuloase am asistat uimit si cuprins parca de o bucurie tampa, la excursiile propriilor mele ganduri in locuri pe care nu le vizitezi prea des, altminteri. Festivalul a fost prilej de reflectie si brainstorming, neprogramate. Fara sa exagerez pot spune ca mintea mea a facut drumuri pe care poate doar stimulata de o excursie la Amsterdam le-ar fi putut face. Imi vin in memorie Stravinski - Pasarea de foc si Shostakovitch - Simfonia Stalingrad. Tot ascultand Shostakovitch am descoperit riff-uri de metal si chiar death metal. Si am mai inteles ca Pink Floyd au ascultat Debussy.

L-am descoperit mult mai bine pe Enescu. Cred ca Oedip este lucrarea care ii sperie pe romani in raport cu Enescu si raman adesea speriati si ignoranti. Enescu nu este insa Oedip. Capriciul nr.1 in interpretarea lui Remus Azoitei, Suita nr. 1 în Do Major cantata aseara de Orchestra Suisse Romande, cvartetele etc., sunt lucrari care il recomanda pe Enescu la adevarata lui valoare.

Poate ca insa cel mai important lucru care ti se poate intampla la Festivalul Enescu este (re)nasterea dorintei de a face la randul tau lucruri frumoase. Muzica asta, orchestrele, dirijorii, muzicienii au trezit in mine gandul ca trebuie sa filtrez tot ce am ascultat, sa decantez, sa rafinez si sa incerc la randul meu sa creez ceva frumos inspirat de taoata frumusetea care s-a cuibarit in mine in aceste trei saptamani de festival. Este, de fapt, rostul frumusetii de a incuraja frumusetea sa se nasca, sa lupte sa se nasca.

Merg pe strada. Am o masina pe care o voi deschide si o voi porni. Ma poate duce oriunde. Am o casa si un pat in care ma pot odihni. Am o viata interioara bogata si sufletul largit de muzica ultimelor trei saptamani. Nu-mi ramane decat sa incerc sa fac lucruri frumoase.