Scrisoare catre copii

Dragi copii,

Multi dintre voi aveti casele voastre. Parintii vostri va iubesc si se lupta sa aveti de toate. Casele in care locuiti sunt ale lor. Sunt cumparate cu banii lor. Bani munciti. Chiar daca parintii unora dintre voi platesc rate pentru aceste case in care locuiti, peste zece sau cincisprezece ani casele vor fi ale lor cu totul. Vor fi proprietatea parintilor vostri si dupa moartea lor vor fi proprietatea voastra. Sa fii proprietar inseamna sa ai ceva ce ai dobandit prin munca ta. Ceva ce ai cumparat cu bani munciti de tine.
In casele in care locuiti multi dintre voi aveti camerele voastre. Fiecare dintre voi isi aranjeaza camera cum vrea. Sau aproape cum vrea. Oricum, este camera voastra acolo unde sunt lucrurile voastre preferate, calculatorul, cartile, revistele, blugii, ciorapii, tricourile, secretele - da, mai ales secretele - castile, iPod-ul, jucarii din anii trecuti, papusi imbatranite, posterele cu formatia preferata, mazgalelile de pe perete, nenumarate urme si indicii ale prezentei si personalitatii voastre.

Chiar daca in mod tehnic aceasta camera, camera voastra, nu va apartine - nu aveti un act pe numele vostru care sa ateste ca voi sunteti propietarul camerei - prin felul in care ea este organizata si prin suma tuturor obiectelor care ii compun universul este a voastra pentru ca in mod sigur pe nimeni altcineva nu ar prea interesa continutul mult prea personal al camerei. Putem spune, deci, ca impreuna cu parintii vostri sunteti si voi proprietari.

Acum, hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Dar va rog sa-l faceti bine. Sa va implicati in acest exercitiu cu fiecare propozitie care va urma de acum inainte. Este o seara linistita de decembrie. Mama si tata sunt in bucatarie. Sora ta cea mica doarme. In sfarsit, a adormit asa ca in casa e un moment de liniste. Se aud vorbele soptite ale parintilor tai. Am sa continui la singular pentru ca experienta asta imaginativa trebuie sa fie a fiecaruia dintre voi, in mod singular.
Din cand in cand se aud hohotele infundate ale mamei. Tatal tau se prosteste in bucatarie. Gesticuleaza cu un pahar de vin in mana, se maimutareste si o face pe mama sa rada in hohotele astea retinute care ar putea s-o trezeasca pe sora ta cea mica. Inchizi usa. N-o sa vina nimeni, stii. Te abandonezi propriului tau univers. Este liniste. Intri pe net sa vezi ce fac ceilalti. Esti atat de sigur ca toata lumea in casa isi vede de treaba lui incat deschizi usor geamul. Aerul rece da buzna inauntru si aduce parca sarbatorile cu el. Iti aprinzi o tigara. Iti bate inima, dar ce poate fi mai tare decat sa fumezi a treia tigara dintr-al treilea pachet al vietii tale in casa cu parintii tai nefumatori. Prea tare, cum ai spune tu. Ai vrea sa-ti pui si castile pe urechi ca sa fie totul perfect. Dar asta ar insemna sa nu ii auzi pe ai tai daca vin.

Trei explozii asurzitoare tulbura linistea asta perfecta. Linistea in care nu se auzea decat bazaitul calculatorului si hohotele razlete ale mamei. Realizezi imediat ca doar sperietura te-a facut sa crezi ca sunt explozii si ca de fapt nu sunt nici la vecinul de deasupra, ci bufnituri in usa voastra de la intrare. Te repezi spre hol in acelasi timp cu tatal tau care intreaba cu o voce puternica: - Cine e?
In spatele lui, mama ta strange cu ambele maini clanta usii de la bucatarie pe care incearca s-o inchida incet ca si cand n-ar vrea sa deranjeze pe cineva. - Militia e, deschideti!!!! Tatal tau deschide usa. Un ofiter si doi soldati inarmati intra primii, apoi, doi civili care rostesc sec in timp ce soldatii atintesc armele catre voi urland sa nu va miscati: - Aveti trei ore sa impachetati. Casa asta se rechizitioneaza, de azi inainte apartine poporului.

Nu intelegi nimic, nu-ti vine sa crezi, ca prin vis il auzi pe tatal tau tipand, spune ceva, apoi il vezi jos la picioarele soldatilor cu gura plina de sange. Esti perplex, neputincios, nu poti sa te misti si realizezi intr-un tarziu ca o dara de lichid fierbinte se scurge pe partea interioara a copasei, catre gamba, spre calcai. Te cuprinde rusinea, caci frica te-a cuprins de mult. Nu stii cand ai ajuns in camera, sora ta cea mica plange, mama alearga prin toate casa, in hol sunt trei geamantane mari in care nu incape nimic si tu nu intelegi inca ce se intampla. Nu intelegi ca trebuie sa parasesti casa asta si ca tot ce este in ea nu-ti mai apartine, nu mai esti proprietar decat pe ceea ce poti cara cu tine in cele trei valize mari cascate in mijlocul holului.
Cei doi barbati imbracati civil fumeaza linistit la bucatarie in timp ce soldatii au inceput sa se plimbe prin casa, ba unul dintre ei intra peste tine in camera si iti smulge iPod-ul, il baga in buzunar, capul iti vajaie ingrozitor si privirea ti se intuneca, vezi ca printr-o sita, te-a pocnit pentru ca ai protestat.

Peste cateva ore casa ta este o amintire. Poti sa-ti imaginezi asta. Stai intr-o duba inchisa, ca o duba de marfa si nu stii incotro se indreapta. In dreapta ta e unul dintre soldati. In fata ta, pe o bancheta ingusta, mama plange si o tine in brate pe sora ta cea mica ale carei urlete ii fac pe soldati sa-si iasa din pepeni din cand in cand si sa strige: - Fa-o sa taca!!! Cauti cu speranta catre tatal tau care e plin de sange, sange inchegat si respira anevoios, aproape fonfait. Te uiti la el si vezi ca respiratia se indeseste ii curg mucii din nas, ii sterge cu manseta inrosita a unei camasi bej. Apoi, n-ai mai vazut asta niciodata pana acum, tatal tau izbucneste in plans si plange langa mama si langa sora ta, toti trei plang, iar tu inlemnesti de frica si ti se rupe sufletul pentru cei din fata ta si te intrebi unde merge duba asta.

Ai sa afli repede cand te vei trezi pe peronul garii intr-o imbulzeala de nedescris. Pe tatal tau il despart de tine, iar asta este un moment cand incepi si tu sa urli si sa-ti scuipi plamanii de durere si de frica pentru ca il iau cu adevarat de langa tine. Urli ca un nebun si vrei sa te smulgi dintre oamenii intre care ai fost inghesuit de un cordon lung de soldati care ii separa pe barbati de copii si femei. Te cuprinde disperarea si te agati de mama ta ca sa n-o pierzi si pe ea. Stati imbratisati si incercati sa-l mai prindeti cu privirea pe tata care e dus cu o alta multime de barbati. Urletele te sufoca si te sperie, te inghesui in tren impreuna cu alte femei si copii, e un vacarm, e un infern, nu e real ce se intampla, intrebarile zboara prin aer, nimeni nu accepta, nimeni nu intelege, femei lesina, femei isterice, femei doborate, indurerate, copii disperati, muti, priviri incapabile, o lumina slaba care se intinde ca o panza de paianjen peste toata padurea asta umana de FRICA.

Dragi copii ai anului 2011,
trenurile astea au plecat in multe directii. In 1940 bunicii si tatal meu au fugit din calea rusilor inspre Romania ca sa nu ajunga in acele trenuri care duceau spre Siberia. In anii cincizeci trenurile astea mergeau la Canal (Canalul Dunare Marea Neagra) sau la Gherla sau la Adjud sau la Pitesti.

Ce trebuie sa stiti este ca Partidul Comuniust Roman a luat proprietatile oamenilor. De multe ori s-a intamplat asa cum am descris eu mai sus. Pentru ca una din ideile comunismului era aceea ca totul este al poporului si ca cei care AVEAU si muncisera din greu ca sa AIBA trebuia sa dea totul celor care NU AVEAU. Doar ca in comunism s-a demonstrat ca cei care NU AVEAU au ramas la fel de saraci.

Intre 1947 si 1989 aproape nimeni nu mai avea in Romania ceea ce dobandise inainte de razboi. Oamenii au putut sa devina proprietari doar pe apartamente de bloc si masini Dacia. Casa Poporului se ridica, dragi copii, pe un cartier care a fost ras de pe fata pamantului.

In comunism nimeni nu mai avea voie sa aiba. Daca depaseai o anumita suma de bani intrai in vizorul Securitatii.

Ce sanse au avut romanii in general? Unii au fugit in munti si au incercat sa reziste de acolo impotriva Partidului Comunist Roman care le luase totul. Altii au crezut ca lucrurile nu pot merge atat de rau, au ramas si au ajuns la Canal sau in inchisorile comuniste. Cei mai multi au plecat capul si au trait in frica, saracie, foame si adeseori teroare. Timp de cincizeci de ani. Unii au colaborat cu Securitatea, altii nu.
Securitatea a fost institutia care a ajutat Partidul Comunist si pe Ceausescu sa tina tara sub teroare, sa priveze romanii de libertate si de toate drepturile care vin la pachet cu libertatea.

In 1989 Ceausescu si Partidul Comunist au cazut. Si atunci la Timisoara oamenii au spus: Nimeni din cei care au facut parte din Securitate si nici activistii comunisti sa nu poata sa participe la primele trei alegeri generale pentru ca ei au reprezentat RAUL cel mai mare in aceasta tara. Nu putem sa fim in continuare condusi de comunisti.

Dar, dragii mei copii, acesta propunere nu a trecut. Astfel, activistii comunisti si cei care au facut parte din Securitate au putut sa candideze la conducerea tarii noastre. Si din fosti ofiteri de Securitate ei au devenit afaceristi si politicieni. Timp de douazeci de ani.

Acum, copii, va rog sa-mi raspundeti la o intrebare simpla: cine credeti voi ca se afla in Parlamentul Romaniei, la putere si in partidele politice din Romania?


Copii, v-am scris aceasta scrisoare ca sa va ganditi putin. Sa stiti ca este un singur lucru pe care tehnologia, retelele sociale, presa sau televiziunile nu il pot face pentru noi. E un lucru pe care nici parintii, profesorii, bunicii sau prietenii nu-l pot face pentru noi. De fapt, nimeni in lume nu poate sa faca asta pentru noi: Nimeni nu poate sa gandeasca pentru noi.

Iar acum va invit sa va ganditi. Cu toate datele de mai sus credeti ca in aceasta tara schimbarea a fost reala, categorica, dramatica? Sau a fost schioapa, mascata, plapanda?

Si atunci cine sa inceapa schimbarea daca nu aceia care s-au nascut in libertate, dragi copii?

P.S. Ceea ce am scris eu mai sus nu e nici pe departe lamuritor in ceea ce priveste Comunismul in Romania si consecintele lui. Va sfatuiesc sa va intrebati parintii, sa cautati pe net, prin carti sau sa scotociti amintirile bunicilor.
Daca vrem sa aflam de ce traim rau in prezent trebuie sa mergem in trecut si gandindu-ne, incercand sa aflam ADEVARUL, poate vom intelege ce trebuie si pe cine trebuie SA SCHIMBAM!

Succes, copii.