Ne aflam pe stradă. O cârciumoară bulgărească la parterul unui bloc. Echipa de filmare se pregătea să schimbe cadrul. Apoi, totul s-a întâmplat cu o viteză uluitoare. Prin fața noastră, trec în fugă doi bărbați. Unul dintre ei ține o geantă în mână. Se aud strigăte. Dimitri( asistent de producție) și vreo alți doi membri ai echipei o iau la fugă după cei doi. Din sensul opus se apropie o mașină. Cei din mașină se prind de situație și, ca în filme, ușa din dreapta se deschide brusc. Aud o pocnitură și intuiesc prin luminile farurilor că hoțul care ținea geanta se prăbușește la pamânt. Se ridică însă și fuge mai departe. Vociferări, urlete, apoi îl văd pe Dimitri cum se întoarce cu geanta roșie în mână. Lângă el, mecanicul de cameră. Hoțul a reușit să fugă. Cei doi trec prin dreptul unei cafenele.
Nu trec trei secunde și văd o mașină care intră pe stradă și se repede, literalmente, în Dimitri și colegul lui. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Se aud scaune de plastic frecând trotuarul, geamuri sparte și cei doi dispar în fața masinii. Mă aștept să coboare membrii unei bande. Mă aștept să aud focuri de armă, atât de violentă a fost agresiunea mașinii. Era evident că șoferul nu a vrut nimic altceva decât să-l lovească în plin pe Dimitri. Nu-mi vine să cred că asist la așa ceva. Totul s-a întămplat în mai puțin de două minute. Ne repezim cu toții spre cafenea. Surpriza este enormă.
Din mașină coboară o femeie care urlă și imploră în același timp. Tot ce pot percepe este o repetiție mecanică: parakalo, parakalo, parakalo, parakalo ( scuzați transcrierea fonetică) amestecată cu frânturi de cuvinte. Dimitri zace pe jos lângă mașină. Nu este sânge, la prima vedere. Apuc s-o văd pe Eleni - producatorul executiv- cum o târăște de păr pe femeia de la volan. O trage în cafenea. Alte femei își fac aaparția urlând. Nimeni nu înțelege nimic, pare că fiecare vrea să-și facă dreptate. Patronii cafenelei urlă, Eleni urlă, femeia de la volan urlă și plânge, e o babilonie de nedescris. Echipa încearcă s-o facă să înțeleagă că Dimitri nu era hoț ci doar ce îi recuperase geanta. Patroana vrea explicații, cum să te urci cu mașina pe trotuar, cei din echipă la fel, cum să te urci cu mașina pe trotuar, toată lumea urlă, Yorgos- regizorul - urlă la femeia din mașină: skatse, skatse, skaste( taci din gură, în aceeași transcriere fonetică aproximativă).
Mă uit la Dimitri. E un băiat cu părul lung și o față blajină, pare un student cuminte la teologie. De când l-am cunoscut, mi-a plăcut de el, am realizat că împărtășim aceeași pasiune pentru Dreamtheater. Tudor, la mine în mașină se ascultă rock, mi-a spus când am urcat prima dată și am mers la filmare. E unul din oamenii de bază ai echipei. Acum stă întins pe jos și face eforturi să zămbească. Unul dintre adidași a rămas în picioare, celălalt a sărit în urma impactului. Are dureri mari de umăr, a apucat să sară pe capotă ca să nu intre sub mașină, dar a fost auncat imediat pe trotuar și a căzut "în plin". Janis e lipită de el, emană un sentiment matern care mă înduioșează.
Urletele se întețesc. În jurul meu își fac apariția creaturile nopții care se amestecă printre noi. Ruși, bulgari, vreo doi travestiți, doi motocicliști uriași, femei guralive, copii( băiețelul grăsuț al Rosei, patroana bulgăroaică, e un soi de Puc de cartier care se plimbă nestingherit printre cei mari), creaturi ciudate cu obrajii supți și ochii adânciți în fundul capului, africani( e plin de africani în Atena). Iată și poliția.
Scandalul crește din nou, odată cu apariția lor, ca un foc mocnit peste care s-a aruncat gaz și câteva lemne. Polițiștii nu înțeleg nimic la început, înclină să facă aceeași confuzie ca femeia din mașină, Eleni se agită, e ca o mamă disperată care vrea să se facă dreptate. Polițiștii sunt violenți în Atena, sentimentele lor xenofobe sunt alimentate permanent, mai ales în cartiere ca ăsta, unde criminalitatea imigranților e în creștere.
Acum suntem de-a dreptul în mijlocul unui film, patru motociclete de poliție, două ambulanțe, alte două mașini de poliție, girofarurile "dreptății" își plimbă luminile "imparțiale" peste fețele noastre, ne egalizează și ne transformă într-un numitor comun care așteaptă decizia unei instanțe superioare. Mă plimb pe stradă în sus și în jos nu înțeleg nimic din limba asta. Îl văd pe Frixos, unul dintre actori, cum se ceartă cu niște femei cu voci dogite și asurzitoare, îmbrăcate sumar . Mai târziu îmi va spune că ele erau bucuroase că femeia a intrat cu mașina în infractori, așa le trebuie, în fiecare seară se întămplă cîte un jaf, bine le-a făcut. Frixos spumegă și e gata să se ia la bătaie. Poliția face ordine încet, încet.
Vis-a-vis, în cârciumioara bulgarească unde are loc filmarea noastră, un acordeonist se joaca liniștit cu muzică lăutărească românească. Nu e nimeni în cârciumă în afară de el. Contrastul e puternic, suprarealist. Un acordeon în noapte, la cincizeci de metri de un jaf și o posibilă crimă. Spiritele se liniștesc, Dimitri și mecanicul de cameră pleacă spre spital, femeile învelite în cârpe își domolesc vocile. Narcomanii, cu priviri prea obosite ca să mai reflecte curiozitate, se retrag. Nigerienii la fel.
În toată această degringoladă am uitat să pomenesc un personaj care a trecut neobservat, deși a fost mereu în mijlocul conflictului. O bătrânică de vreun metru și ceva, nu mai mult, care s-a proțăpit lângă mașină gata să absoarbă orice fel de informație. Un consumator ad hoc care urmărea evenimentul din spatele unor ochelari ce nu păreau s-o ajute foarte mult. Așa mică, își ițea gâtul în sus ca să mai scurteze cu câțiva centimetri distanța până la sursele poveștii. Viața nu lasă niciodată un episod tragic fără o contraparte comică. Ne vom întorce la filmare, marcați. Nimeni nu mai are chef să joace o petrecere. Actoria însă nu așteaptă. E un soi de "viața merge înainte" și asta trebuie să se întâmple repede căci trăim în viteză.
Nu pot să nu mă gândesc că ar fi putut fi oricare dintre noi. În geanta femeii se pare că erau câteva mii de euro. Asta e justificarea ei. Și-a pierdut mințile. Spunea că nu erau banii ei. Îmi vin in cap zeci de întrebări legate de destin și fragilitatea umană. Dimitri a vrut să facă o faptă bună. Cu fața lui blândă. Și a fost pedepsit de un destin rece. Femeia cu mașina a fost doar un instrument. Asta mă sperie. Lecția lui Dimitri pare să fie "nu te mai amesteca", stai deoparte.
E fața întunecată a Atenei. Nu foarte departe de centrul orașului unde rămășițele unei civilizații care a schimbat lumea asistă mute la spectacolul miilor de turiști care se preling printre cafenelele de pe străduțele pitorești. Doar că ei, turiștii, nu se mai învârt doar printre atenieni, ci se află în mijlocul unui război tăcut între lupta pentru supraviețuire a imigranților proscriși și locuitorii care trăiesc cu sentimentul că își pierd zi de zi orașul. Iar de războiul ăsta se folosește fiecare cum poate. Prea puțini se gândesc cum sa-i pună capăt.
E trei dimineața. Filmarea s-a terminat. Mă despart de Kostadinos, unul dintre actori. Îmi arată rănile făcute de pietrele aruncate de polițiști la protestul contra Merkel, de acum două zile. Polițiștii aruncă pietre în demonstranți? îl intreb. Nu, polițiștii ripostează cu pietrele aruncate de demonstranți. Pare logic, răspund eu, e un război. Kostadinos zămbește amar. Cobor din taxi. Mă uit suspicios în jur. Realizez asta cu tristețe. Sunt în centrul orașului și mă gândesc că se poate întâmpla orice. Îmi iau o sticlă de apă de la un butic. Un bătrân știrb mă întreabă de unde sunt. România. Se însuflețește brusc. Che fațe? Che fațe? Zâmbesc. Iau apa. Îi dau banii. Mulciumeșc, mulciumeșc, zice. Evharisto, încerc să răspund politicos.
Mă îndrept către hotel pe un bulevard pustiu. În fața mea rulează amenințător un bagaj mare tras de o domnișoară grabită. În fața Parlamentului grec se schimbă garda. Soldații în costume naționale sunt luminați din spate, ceea ce face ca siluetele lor să se contureze peste fundalul bej al cladirii ca într-un tablou cu umbre chiezești. Turistul din mine tresaltă. E o imagine frumoasă. Renunț să fotografiez. Am s-o pun aici. Silueta fragilă a gărzii naționale suprapusă pe clădirea Parlamentului grec. În jur e pustiu. Așa cum trebuie să fie într-o fotografie reușită. Subiectul nu este atins de murdării colaterale.
Îmi vine în cap o ultimă imagine, înainte de intrarea în hotel. Peste zece ani, în marile orașe ale lumii nu va mai exista clasă de mijloc. Doar bogați și săraci. Mă întreb ce se va întâmpla atunci cu fericirea. Bogații sunt prea suficienți ca s-o observe, săracii prea săraci, împovărați și resemnați ca să mai alerge după ea. Încerc să alung acest gând printre ușile batante ale hotelului.
PS. Jurnaliștii de la EVZ au dat o mostră de neprofesionalism. Au preluat de pe pagina mea de Facebook o știre incompletă și o fotografie pentru care nu mi-au acordat credit. Au fabricat o știre distorsionată, fără să mă contacteze. Nici măcar nu știu dacă au încercat. Nu au menționat că ar fi făcut-o.
PS2. Mulțumesc domnului consul Pârvu care m-a sunat în această dimineață pentru a se asiugura că totul este în regulă alertat de apariția din EVZ.
PS3. Ca să corectez lucrurile: evenimentele de aseară nu s-au întâmplat în Exarhia ci în Vathi Square - Metaxourgio.
"De pe scena istoriei, razboiul se muta pe cea a constiintei"...e ceea ce scriitorii romanii puneau in scena prin sec. al XIX-lea; daca ar trai acum, probabil ar fi surprins acest razboi atat in planul constiintei, cat si in cel exterior. Mi-ar place sa citesc o satira pura de-a lui Caragiale despre zilele astea...(Madalina,a XII-a).
RăspundețiȘtergere..consider ca toate lucrurile ca ni se intampla sunt cu un scop(scop pe care o sa il intelegem la un moment dat, poate prea tarziu, poate nu, sau pe care o sa refuzam sa il aflam/acceptam)
chiar si numai citind te trece o usoara cutremurare....si nu poti sa nute gandesti oare cat de mult lasa urme o asemenea intamplare, cand o traiesti?... suntem atat de fragili pe lumea asta si in viata asta salbatica :/
RăspundețiȘtergereinteresant scris, apropos, am vazut scena ca pe un ecran in avanpremiera filmului pe care il turnati acolo...