Oxford Street

Multimea curge spre mine. Curge spre mine, efectiv. Ma intreb daca mai are rost sa inaintez. Pare ca ma opun lumii. E o senzatie continua de fluid uman. O magma de trupuri care se scurge intr-un singur sens. Din fata, de pe strazile laterale, din catacombele metroului. Raul este marginit de o parte si de alta de impasibilele cladiri victoriene. Elefanti gri care vegheza traficul londonez. Capetele urca si coboara ca in ritmul razboiului de tesut sau al ciocanelelor unui pian care interpreteaza o melodie cu patrimi. Sus jos, sus jos. Nu lipseste nimic din apele acestui rau de oameni. Europenii sunt cel mai putin vizibili. Femeile musulmane cu chipul acoperit imi atrag mereu atentia. E o ca o chemare nerostita care ma face sa privesc insistent ochii din spatele voalurilor albe. Rareori, unele dintre ele poarta un soi de masti de fier ce te trimit infiorat cu gandul la dresorii de soimi din inima desertului. Oameni pentru care soimii sunt mai scumpi decat proprii lor copii. Imaginile sunt imblanzite aproape hilar de accesoriile moderne. Genti Vuitton sau telefoane Vertu reduc din seriozitatea fundametalismului religios auto impus. De parca Allah si-a dat tacit acordul asupra telefoniei mobile si a produselor domnului Vuitton, dar a ramas neinduplecat in privinta dezvaluirii.



Pakistanezi in pantaloni de culoare inchisa si camasi albe sau bej din manecile carora se scurg oase negre. Galagiosi, cu ochii vesnic scrutatori, impinsi in fundul capului, mereu in grupuri de cate doi, trei se deplaseaza cu un aer impasibil, nepasatori la atingeri, lenesi in miscarile jilave. Indieni in costume ieftine, indieni studenti inhaitati cu japonezi supraponderali cu rucsacele in spate si tricouri cu mesaje hipervizibile. Indience impingand carucioare cu frumoase corcituri sugace. Indieni batrani cu turbane albe in contrast cu barbile gri inchis, carliontate, rasarite din fete negre. Indieni bogati la bratul sotiilor imbracate de la Paris. Indieni de tot felul stalcesc engleza si arunca in aer consoanele bolnave care persista acolo ca un balon de sapun in asteptarea altui balon, de data asta vietnamez sau coreean, engleza nu mai apartine nimanui in mod special, se scurge bolnava si distorsionata odata cu raul de oameni.

Rochii scurte mulate pe funduri bombate de negrese cu priviri impertinente si albul ochilor sangeriu ca o poveste de apus undeva in preerii. Picioare lungi de ciocolata, picioare de animale haituite si sandale de toate culorile si nuantele si gusturile si formele. Sandale albe cu ornamente rosii in forma de nasturi sau medalii, sandale argintii cu barete si tocuri scurte, sandale inalte cu platforma de pluta, sandale galben electric sau oranj, maro si mov si roz si verde si iar maro cu galben de data asta si verde-bej, albastru-argintiu, permutari de gri luate cate roz, combinari de mov luate cate alb sau negru sau cramiziu, Londra este un manej al pantofilor, iar Oxford Street este canalul colector, locul de intalnire al incaltarilor lumii. Lasi capul in jos si privesti la defileul infinit in care bunul simt si bogatia, pubertatea, dorinta, acneea si durerile de sani, depresia si disperarea, eleganta, luxul, spleen-ul, boema, batranetea, saracia, extazul si emfaza, excentricitatea si nebunia, geniul, obraznicia, toate se aduna in pantofii care nu lasa praful sa se aseze pe una din cele mai pestrite strazi ale Londrei.

Raul curge continuu, suntem impreuna cu totii si atat de singuri, ne intrepatrundem ca niste molecule al caror unic rost e acela de a asigura curgerea. Arabii isi ascut cutitele si feliaza carnea de kebab, chinezoaice minione aleg carpe din magazinele pline ochi, doamne in varsta cu alura de Maragret Thatcher incearca sa-si faca drum pe strada care parca nu le mai apartine. Indieni si pakistanezi impart pliante alaturi de studenti europeni. De fapt, oricine poate face orice, rasele se amesteca intre ele si intre profesiile lor lumea e a tuturor pe Oxford Street. Totul este redus, totul este scris, nimic nu este in afara legii, camerele supravegheaza raul , negru pe galben, negru pe rosu, negru pe verde, cifre si produse, muzica si sex, masaje si servicii, masini care te duc oriunde nu te gandesti, autobuzele rosii supraetajate promovate cu pliante roz, vrei sa te tunzi, vrei sa mananci, vrei sa iesi intr-un club, vrei sa inmormantezi pe cineva, sa exersezi, sa te antrenezi, sa-ti cheltui banii, sa pleci in vacanta, sa joci teatru in parcuri, in studiouri, in teatre, in biserici sau sali de sport, reverendul nu stiu care preda cursuri de marketing, succesul musteste din guri de canale, poti sa inveti orice, totul e scris cu litere negre, vizibile, nimic nu mai poate fi nou, literele negre sunt imprimate in sangele si creierii nostri 9 si 00 sunt cele mai vehiculate, biblia produselor se termina cu un "discount".

Rasuflu greu, din ce in ce mai greu parca, nu ma opresc, nu vreau sa dau senzatia ca nu sunt de pe aici, ce tampenie, normal ca sunt de pe aici, aici e lumea intreaga si eu sunt lumea intreaga pentru ca sunt aici, ascund harta si ma minunez si-mi iau un aer de om preocupat care stie unde merge. Ma oboseste oarecum atitudinea asta, dar am senzatia ca daca ma opresc oamenii or sa ma loveasca si-or sa ma doboare si copiii galagiosi or sa topaie pe trupul meu urland in toate limbile pamantului, nu, mai bine ma deplasez, sunt mai in siguranta asa. Printre negri, hip-hopperi de ocazie cu lanturi aurii care se misca incet si molfaie guma sau poate nu molfaie nimic, e doar o miscare automata a maxilarelor menita sa ne spuna noua, celorlalti, ca nu le pasa de noi si de lume.

Negrii incolacindu-si bratele sculptate superb pe dupa gaturi de pustoaice albe, inocente, acneice care se contamineaza si ele de atitudinea gretoasa. Negri cu ochelari parasind librarii cu cartile sub brat, homelesi negri care predica eternele subiecte ale metropolelor lumii cu horcaituri ragusite. Redingote ponosite, cutii de bere ranceda, cizme si funde, homosexuali cu genti largi si haine mulate, singuri sau tinandu-se de mana, efeminati pana la limita de jos, homosexuali de ocazie si travestiti, orice tinuta e posibila, pantaloni scurti cu steagul Braziliei imprimat pe fund, sandale roz si un tricou cu Messi, o peruca galbena si urechi lungi de iepuras roz, da, toate astea pe un singur om, Superman, Batman sau Napoleon, toti sunt acum homosexuali si se plimba linistiti pe Oxford Street.

Nimeni nu-i baga in seama, sunt la fel de normali, la polul indiferentei nu e nici frig, nici cald, este doar indiferenta. Indiferenta face raul sa curga si nu creeaza blocaje. Indiferenta ne impinge inainte pe toti, ea este absolut necesara pentru ca daca n-am fi indiferenti ar trebui sa ne oprim si ar fi o tragedie, pentru ca s-ar crea blocaje si am ajunge sa tinem cont unii de altii. Evreii sunt indiferenti aici, isi plimba grabiti carliontii urmariti indeaproape de familiile lor care incearca sa tina pasul asudand. Redingote negre din cele mai bune stofe si tichii sofisticate. Se simt in largul lor pe Oxfod Street care e strada nimanui acum, nerevendicata, a fost candva a Reginei, dar ea doarme acum sau se gandeste cum sa reduca din costurile prilejuite de diversele comemorari ale regalitatii.

Dintre toate neamurile de pe aici, evreii au aerul ca trebuie sa ajunga musai undeva si ca stiu exact ce au de facut cand vor ajunge acolo. Ignora strada de parca ei au inventat toata harababura colorata si controlata de mii de papusari uriasi, nevazuti, concentrati asupra propriului spectacol si care din cand in cand rad cu lacrimi care se transforma in ploaie. Ploua pe Oxford Street, se zguduie de ras papusarii divini, dar asta nu mai surprinde pe nimeni, nici macar pe imigrantii nou veniti care se adapteaza din mers, n-au timp nici sa deschida gura pentru ca isi vad conationalii comportandu-se normal si asta ii linisteste, or sa capete si ei cetatenie sau un permis de munca in curand si totul va fi bine asa ca, pana atunci, sa ne napustim la retailerii cu carpe ieftine asezate pe umerase agatate in cerc.

Mii de carduri platesc pe Oxford Street, banii circula intr-un sistem nevazut, cardurile elibereaza carpe si cafele si sandwichuri si apa plata, esarfe, fructe, ipoduri, carti despre tot si despre toti, jucarii, sacose, uite-o pe aia sau pe ailalta, descrierile nu mai au niciun sens pentru ca orice ai spune sau ai insirui nu este de ajuns ca sa surprinzi miscarea asta fabuloasa care nu se termina niciodata. Ar trebui sa fii sus, foarte sus si in acelasi timp foarte aproape, ochiul tau sa fie departe, dar sa bata incredibil de aproape si sa te joci cu un zoom nevazut ca sa surprinzi dintr-una toata babilonia de pe Oxford Street.

Nu e cu putinta si omului care i-ar fi dat sa priveasca spectacolul in intregime ar muri pe loc, nimeni nu poate ingloba toata informatia, fie si a unei secunde din viata strazii nebune, fara sa plesneasca cu creier cu tot. E mai bine asa, oricum esti vlaguit de miile de sani negri, albi sau galbeni, buzele de toate marimile si fundurile femeilor intregii planete, dorinte necontrolate reprimate de imaginea imediat urmatoare, o negresa superba imbracata strident cu coapsele unse de uleiuri misterioase si bucile stranse in pantalonasi scurti elastici anulata de o menajera englezoaica iesita sa cumpere legume si fructe si doua seturi de pampers pentru familia de diplomati francezi care tocmai a angajat-o.

Da, Oxford Street e locul in care entuziasmul nu-si mai are locul, o limonada cu prea mult zahar si terifiant de acidulata, extrem de rece, nu-ti poti muia limba in ea fara sa incerci o stranie senzatie de racoare si durere in acelasi timp. Sigur nu poti sa bei, dar dai tarcoale paharului, incerci sa-ti umezesti buzele cu orice pret, ti-e sete, vrei sa bei, vrei sa traiesti, ti-e greata de strada asta si ai atata nevoie de ea, esti singur in mijlocul lumii si pare ca fericirea e doar la un pas, nu trebuie decat sa spui o vorba, oricui, nu trebuie decat sa indraznesti, mai e timp, nu acum, poate la coltul urmator sa mai astept o tura de oameni, de rase, de senzatii, o tura de lume sa-mi manjeasca plamanii, inhalez, expir, inspir, aerul murdar al Londrei imbacsit cu toate pacatele si sperantele lumii. Este Oxford Street si nu se termina nicodata. Apocalipsa, aici, nu este sfarsitul, ci eternitatea.

O trupa foarte tare. Check it here.

Mai nou ascult Mars Volta. Imi place foarte mult mai ales la nivelul de sound design. Supervocalist.Versuri foarte tari. Ultimul lor disc Octahedron este foarte frumos si cu un concept vizual reusit. Merita!

Revolutie pe twitter

Terminati cu prostiile. Pana si revolutiile si-au pierdut coaiele. Revolutiile pe Twitter nu vor face decat sa-i instiinteze pe oameni ca "se face revolutie". Fiorul momentului in care afli de la cineva cunoscut, care si el isi are sursa lui, te framanti, te intrebi daca a sosit ceasul sa fii si tu acolo, pe baricade, totul sau nimic, unde este adevarul, cata lume o fi, tu cum sa faci sa-i anunti si pe ceilati, subterfugii, strategii de-o noapte, frica, planuri, nesomn, incertitudine, toate astea s-au dus dracului impreuna cu Twitter et comp.

Mii de oameni se agita pe un metru patrat in jurul display-ului, curiozitatea e satisfacuta acasa, la pachet cu cola si cu un burger sleit de asteptare. Ai vrea sa iesi din casa, dar daca se intampla ceva cat te desparti de calculator?, ca inca nu-ti merge netul asa bine pe telefon. Mai bine stai acasa, esti alaturi de ei, de cei din piata, e mai important ca tu, de acasa, de aici, sa-i anunti pe toti prietenii tai care cu ochii scosi de nesomn de-abia asteapta sa consume ceva de la tine, dar stai ca ai si tu nevoi, pana una alta chestia asta cu revolutia plina de sange te-a excitat atat de tare incat perpetuarea stirii poate sa astepte, dai pe redtube si vezi ce filme noi au mai pus, sa te masturbezi in liniste, teen, analfuck, fistfuck, goldenshower, bondage, preferatele tale si dupa aia cu forte noi si creierii limpezi si oboseala asta prilejuita de sperma care tocmai te-a parasit, dupa toate astea dai un mass cu revolutia care se intampla si da, noi trebuie sa iesim in strada, dar nu inainte de a-i anunta pe toti ca sa fim multi si sa schimbam cu adevarat ceva.

Acum avem bloguri si suntem lideri de internet si fiecare credem ca ai nostri sunt cei mai tari si ne dam peste cap sa-i pastram, sa-i inmultim in speranta c-o sa folosim masa asta de manevra si ne vor urma ca pe Bonaparte la Austerlitz. Habar n-avem cine sta in spatele display-urilor, nu le-am vazut fetele, nu i-am privit de la nicio tribuna, nu ne-am dres glasul emotionati in fata catorva zeci de mii gata sa moara impreuna cu noi pentru ceva mai mult decat un logo pe un tricou de la H&M, avem coaiele umflate, da e doar o amagire, coaiele nu se umfla decat daca simti miros de sange, fumigena, gustul fierului zdrobindu-ti fata, bocancii care lovesc sanii nevinovati ai fetitei de la un metru de tine si nedreptatea te sufoca ti se urca la cap si explodezi ca o chitara la 20.000 de wati si iti infigi dintii in beregata scutierului din fata ta si sunt si altii alaturi de tine care scuipa sange sau se pisa pe ei de frica, da' e atat de repede si de intens incat simti ca esti de o mie de ori mai smecher in viata reala, pentru ca niciodata Twitter n-o sa se descarce cu viteza bastonului repezit in ficatii tai amortiti de bautura care ti-a dat curaj sa fii aici printre cioburi si bucati de steag imbibate cu diferite grupe de sange, sangele care-ti hraneste coaiele pentru ca stii acum pe propria-ti piele neagra de vanatai, stii cum a fost si lucrurile nu se schimba de-acolo de-acasa si linkurile si spamu' si comments-urile si democratia basit inteleasa nu-ti folosesc la nimic, trebuie sa mai arunci un molotov in capul unui scutier sa-i vezi fata arzand si sa te bucuri ca un cretin, cata ura au insamantat in tine si da roade acum, ii ard si ochii scutierului si nu simti mila, e doar o sete potolita, iti vine flegma in gura amestecata cu gaz si fugi mancand pamantul ca daca mori o sa fie multe commenturi, dar atat, tu nu esti Michael Jackson ca sa vorbeasca vreo trei zile despre tine la stiri, da e mai bine asa, n-o sa se pishe nimeni pe viata ta, fugi, fugi, lupta pentru dreptate, la ce pula mea iti foloseste blogu acum, da-le mesaj pe Twitter sa vezi cati o sa vina sa te scape din calea bastoanelor??!!!

Ei o sa-ti zica: stai, frate, cine te-a pus, n-am zis ca intai facem spam sa afle toata lumea si de-abia dupa aia iesim in strada sa schimbam ceva? si-ti vine sa-nnebunesti si din goana disperata catre un loc ferit iti vine sa strigi pana ti se faramita pleura in mii de bucatele uscate de fluture tinut in insectar: Da' noi cand pula mea mai traaaaiiiimmmm? Si urletul se loveste de blocuri, sparge geamuri si se zbate intre bucatile de beton ca un cutit ascutit care se intoarce spre tine, o fuziune de bumerang si topor care iti ia gatul si glasul si mori ca un caine prost fugarit de hingheri.
Dar sigur ca asa ceva nu e posibil azi, te trezesti si fugi repede la net sa postezi visul asta ciudat pe Twitter. Si astepti comentariile si a mai ramas ceva hamburger sleit de ieri si nu esti sigur ca Michael Jackson a avut atac de cord. Ia sa descarci si tu Heal The World.

Sange, nu bani!

Salut,

O colega de facultate a fost implicata intr-un accident rutier. Starea in care se afla este grava si, deoarece spitalele duc lipsa de sange, avem nevoie de cat mai multi donatori, indiferent de grupa.

Te rog frumos sa postezi pe blog un link catre http://saveana.wordpress.com, avem nevoie de sange, nu de bani.

Multumesc!

Filosofie de piano bar

Ce frumoasa e viata! Intotdeauna va exista o cantareata mediocra intr-un bar de hotel care-i va parea o zana unui betiv conjunctural. Adevarul e o chestie de perspectiva. Declinati diverse aspecte ale vietii voastre dupa modelul de mai sus si veti obtine o filosofie vecina cu linistea zen.

Michael Jackson dies...

Am vazut stirea la Londra, printre primii. Mi s-a parut firesc sa nu postez nimic despre moartea lui Michael Jackson. Acest ARTIST chinuit a fugit mereu de lume si de haituielile ei. Deschid acest post pentru voi, cei care doriti sa aduceti un omagiu. Eu nu stiu ce sa spun. Sau poate nu vreau...

Pe London Bridge

Pentru ca nu folosesc Twitter va spun ca sunt pe London Bridge. Adie un vant caldicel si vremea este la fel de capricioasa ca o femeie frumoasa care sta in dressing room si nu stie ce sa aleaga. Sa port asta sau asta? Da, vremea la Londra nu stie niciodata cum sa se poarte cu noi. Uimitor cum englezii sunt un popor atat de hotarat. Diseara Dave Matthews Band si, daca am timp, revin cu poze si cuvinte. Sunt multe de spus...

P.S.
Privind Tamisa ma gandesc la fascinatia pe care a exercitat-o apa in arta universala. Si, in general, chestiile eterne, neperisabile. Pentru ca apa, prin natura ei curgatoare, e neperisabila. Astazi fugim ca dracu' de tamaie de tot ce ar putea fi etern, solid, de neatins si dainuitor. Astazi, sa fii perisabil e totul. Tamisa curge pe sub mine, imbufnata, involburata duce cu sine crengi si bete si carpe si mizerii si nu stiu de ce imi pare ca luciul ei e acela al unui ochi de fecioara scuipat de toti barbatii care nu pot ajunge la ea. Si, cu toate astea, nu Tamisa sfideaza... nu, nu ea, ci tot noi, oamenii...