vineri, 31 iulie 2009
miercuri, 29 iulie 2009
Din nou la mare
Am vrut sa va fac o surpriza, dar nu mi-a iesit :) Cateodata mai dau gres si eu. N-are relevanta surpriza in sine, cat faptul ca mi-a iesit sau nu.
Sunt la mare acum. Incerc, deocamdata zadarnic, sa regasesc marea viselor si copilariei mele. Betoanele stau in calea amintirilor. Pe ordinea de zi e o lipsa crasa de interes fata de vecinatate. Singura preocupare a oamenilor pare aceea de a-si parca masina (oriunde), semn distinctiv al propasirii de sine. Diminetile, nimeni nu se preocupa decat de urletul sanatos cu care isi striga copiii prin curte. "Suntem toti? Am manjit pe aicea bine? Hai sa ne spalam farfuriile in mare si mai vedem ce-o fi... o bere, un mic".
Digul e crapat si o sa ramana crapat ani de-acum inainte. Nici macar nu sunt pesimist. Daca se poate ocoli prin curtea pescarilor, reparatia e "fara sens". Putoarea algelor e un soi de romantism olfactiv desuet pe care oamenii il asimileaza fortat in lipsa cuiva care sa dragheze malurile. Pe strada principala, claxonul care-ti incearca inima e o fatalitate. Oamenii au devenit imuni. Stuf, piatra, var, lemn. Atat ar fi de ajuns ca 2 mai-ul sa fie o destinatie de vis. Manejul materialelor de constructie si al accesoriilor de interior este ametitor si de neoprit. Lumea a construit aici haotic. Proiecte de doi bani furate de pe internet si avizate de arhitecti indolenti. Indolenti e putin spus. Trebuie sa fii un munte de nesimtire ca sa dai avizul pentru mizeriile astea.
Parca tot prost gustul Vaii Prahovei s-a mutat pe strada principala. Balcoane cu barne de lemn, acoperisuri ascutite din lemn de brad sau tigla rosietica. Balustrade de inox si gresie cu model. Gresie grea, mormantala, gresie de mausoleu si marmora de cimitir, dar nu din ala vechi, nu, cimitir nou cu oferta larga de locuri de veci, dar fara morti. Fotolii din imitatie de piele pe terase nivelate cu beton. Becuri de neon imbracate in carcase de plastic. Lumina bolnava, economica. Reclame luminoase pe fatadele vilelor de munte. Revin la faianta. Cand te caci in wc-urile pensiunilor de la mare este imposibil sa te plictisesti. Daca esti constipat si sederea ta e mai lunga nu trebuie decat sa urmaresti modelele de pe faianta din fata ta. Struguri, plante, foi de vita, trandafiri sau mai stiu eu ce modele florale. Asta daca ramanem in zona botanica. Exista faianta sportiva, culinara, faianta politica, industriala, genitala, debil mintala, supraponderala. Sa te caci in 2 mai poate fi o aventura tenebroasa si interesanta. Si nu care cumva sa arunci hartia in wc. Aceste sate plutesc deja pe cacat. Ar fi groaznic sa se si desprinda de pamant. Asa ca, orice toaleta te invita sa te caci cu moderatie si sa arunci hartiile cu reminiscentele intestinului gros in cosul de langa wc. Cine ridica cosurile? Cand? Cu ce frecventa? Intrebari la care ma feresc sa raspund acum.
Banci de lemn si scaune de plastic. "Oliviere" manjite de ulei. Marea a inghitit aproape toata plaja. E nevoie de un simt al echilibrului puternic dezvoltat ca sa intri in apa. Bolovanii te asteapta acolo. De cand lumea. Pe mal, nisipul se amesteca cu praful. A fost odata plaja... Dispretul omului fata de ofensiva marii e suveran. Aici oamenii au uitat ca unica ratiune a monstruozitatilor pe care le-au ridicat si le numesc pensiuni, unica ratiune de a fi a acestui santier etern cladit pe sticle de plastic nereturnabile, a fost Marea si ingusta ei Felie de Plaja. Satenii s-au cacat in mare. Turistii la fel. "Mergem la mare" e doar un fel de a spune. Marea e doar un pretext pentru prost gust. Si cu toate astea...
Daca stai pe plaja si privesti catre intinderea de ape te poti desprinde. Miscarea domoala a valurilor iti poate sterge revolta gandurilor. Drumul printre burti, colace, lanturi de aur, vidanje, pahare inscriptionate, prosoape cu tigri, muzica lumii, claxoane exasperante, ATV-uri, scutere, vitezomani, garduri portocalii, umbrele rosii suprasaturate, sacose de plaja, mingi multicolore, mingi supracolore, mingi supradimensionate, burti in forma de mingi, mingi in loc de burti, case de beton, asfalt crapat pe veci, mirosuri, drumul printre toate astea si multe nespuse cum ar fi sandalele aurii, usi din pvc termopane imitand lemnul, fantani sculptate grosier si costume de baie nefericite, se lasa uitat in fata intinderii albastre.
In stanga mea e cazemata. Pe cazemata, profilati pe cerul albastru cu nor alb, doi copii danseaza. Privesc fascinat. Ea este blonda si inconjurata de o rochita scurta ca ale dansatoarelor sportive de samba. Bucle heruvimice. El e ars de soare, de-o seama cu ea. Bermude albe. Pe cazemata ea il invata samba. Nu e nici macar o nimfeta in devenire. E atata candoare in lectia asta de dans, cam cata poate incapea in norul din spatele lor. Cazemata e spinarea unui elefant paralelipipedic care si-a scufundat tot capul in apa. Nu ma pot desprinde. El isi incolaceste bratele usor pe dupa mijlocul ei. Ea isi misca fundul. Concentrarea e maxima pentru ca el trebuie sa prinda musai miscarea asta. Nu mai e nimic in afara copiilor care danseaza pe cazemata, samba candida si curata. Cand copiii mimeaza inconstient sexualitatea se topesc dorintele si se transforma in miere. Dansul cazematei continua. Ma intorc spre mare. E bine. Abia acum e bine...
By Corina Vlasmarți, 28 iulie 2009
duminică, 26 iulie 2009
Oradea
Am ajuns la Oradea. Azi cantam in comuna Tetchea. Asa ca, oradenii care nu vor sa ne piarda ne pot prinde acolo pentru un show de o ora. See u!
In curand, cateva fotografii de la Peninsula si "from the road". Check it out!! :)
In curand, cateva fotografii de la Peninsula si "from the road". Check it out!! :)
sâmbătă, 25 iulie 2009
Tg. Mures, Peninsula
Pentru mine, prezenta noastra la Peninsula, anul asta, a fost cea mai buna. In cateva cuvinte: caldura sufocanta, conditii tehnice excelente, cantare foarte buna, public generos si foarte activ.
Ne cerem scuze ca nu am urcat la bis, dar am apreciat gresit timpul si nu ne-am mai incadrat.
Cei care ati fost la cantare, aveti ceva de zis?
vineri, 24 iulie 2009
On tour again...
E dimineata, devreme. On tour again. Soarele rasare peste campuri virane si furnale. Este o imagine care-mi aduce aminte de Mad Max. Soarele ridicandu-se peste fabricile Omului. As scoate aparatul, dar cliseul e prea evident. Eugen are chef de vorba. Exploziile solare care au scos Canada din uz vreo douazeci de ore acum cativa ani. Un camp electromagnetic fabulos venit dinspre soare. Apoi linistea. Zbarnaitul curentului infasurandu-se pe cablurile de inalta tensiune prin Valea Lotrului. Am trecut de Ploiesti.
Cantam la sase azi. N-am mai cantat de mult pe lumina. E un sentiment placut, de egalitate, caci poti vedea chipurile celor din fata ta. Imi place sa ma leg de cate un chip din multime. Unul care zambeste. Sa-i cant lui pentru ca zambeste si se alina cu povestea asta a muzicii. Fara comentarii, fara critici. Doar noi doi.
Visez ca merg pe un drum fara sfarsit. Un drum plin de praf. Atata praf incat cizmele lasa urme adanci. Drumul strabate lanul de grau parasit, ars de prea mult soare. E o caldura infernala si eu sunt imbracat prea gros. Un pardesiu lung, cenusiu, cauciucat, deasupra unui pulover alb cu guler inalt. Ca o helanca, dar nu intocmai o helanca. Port cu mine o chitara agatata de umar. Din cand in cand, lemnul rezoneaza a paguba cand imi ies din ritm si cutia de rezonanta se loveste de cureaua veche, cu tinte.
Eu merg pe drumul asta pentru ca simt miros de apa la capatul lui. Serpuieste printre lanurile de grau si urca usor catre deal, lasandu-mi speranta ca dincolo de varf voi gasi marea. Asta ma face sa merg continuu. Apoi, ca si cum ar fi fost pusa cu mana de un Dumnezeu care joaca sah singur, la cateva sute de metri in fata-mi apare o casa din lemn cenusiu, in mijlocul lanului de grau ars.
Ma apropii tarsaindu-mi picioarele prin praful adanc. Nu se aude decat fosnetul parpalacului meu de cauciuc prin lanul de grau. Si scancete de pe veranda casei. E o casa mare, patrata, inconjurata de o veranda. Din loc in loc, stalpi subtiri de lemn sustin acoperisul care se prelungeste peste veranda ca sa faca umbra. Privita din fata, casa iti arata intrarea principala. Trei trepte care urca pe veranda si o usa mare care acum este larg deschisa catre nimicul negru dinauntru. Usa e strajuita de doua ferestre si ele larg deschise. Perdele albe flutura in dreptul gaurilor negre. E singura miscare cat vezi cu ochii, de parca m-as afla intr-un stop cadru peste care aceeasi mana divina a suprapus dansul perdelelor.
Intr-un balansoar, pe veranda o femeie priveste in gol. Poarta blugi de un albastru deschis si un tricou alb, decoltat. E bronzata, cu ochii verzi si buzele mari crapate de soare. Asa cum o privesc, simt o nevoie dureroasa sa sarut buzele acelea uscate, carnoase si intredeschise, dar privirea pierduta-n imensitatea lanului de grau ma tine in loc. Un par saten, murdar si sarmos se incolaceste peste umeri. Bratele lungi, ciocolatii, cu mainile impreunate a rugaciune si varfurile degetelor atingand barbia. Sandale negre in picioarele brazdate de vinisoare pamantii si unghii albe impecabil vopsite in alb, acolo, in mijlocul pustiului. Un ochi de chihlimbar atarna la gatul lung, agatat de un lant imperceptibil.
Cum balansoarul e orientat paralel cu balustrada verandei, femeia priveste catre infinitul de grau mort cu gatul intors. Ligamentele ies astfel in evidenta si sculpteaza frumos nemiscarea. Tacem. Ii pot vedea inima tresaltand in aorta. Nu ma priveste, dar ma intreaba: - Stii sa canti? Am plecat intr-o zi din casa asta in lanul de grau si nu m-am mai intors niciodata. Inca ma astept. Nu vreau sa ma cert. Vreau doar sa ma iau in brate si sa ma strang tare la piept. Stii sa canti?
- Despre asta nu stiu sa cant... Femeia ma priveste. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa fug, e prea multa durere in intalnirea asta si ochii astia verzi care ma fixeaza si ma fac sa cred ca am trecut pe langa posibil, ca pe langa o benzinarie unde ar fi trebuit sa alimentez ca sa pot merge mai departe si sa nu raman in drum, in mijlocul lanului de grau. Respir din ce in ce mai greu si ma uit la perdelele care flutura asa ciudat in toata moartea asta care ne inconjoara. Doamne, cat esti de frumoasa, imi vine sa-i spun, dar mi se pare ca ar fi ca si cum ai cere o bere rece preotului in mijlocul slujbei. Frumusetea sta pe chipul ei ca o musca de care ar vrea sa scape, dar a obosit si a renuntat. Ma asez pe veranda cu spatele la ea si cu durere in suflet. N-ai putea fi niciodata a mea, imi vine sa-i spun, dar parca vorbele nu-si mai au sensul aici, unde graul a murit si cizmele lasa urme in praful ca de pe luna.
Am ajuns la Brasov aproape... se circula greu pe serpentine. Se cirucla greu. Am oprit sa bem o cafea in benzinarie. Incerc sa ma privesc pe scena de la Targu-Mures, sa ma plimb in public si sa ma vad cantand, apoi sa colind printre terase si sa caut un loc mai racoros, undeva unde sa stau si sa privesc apa. Muzica se amesteca cu berea si cu fumul si cu viata, cu gandurile care ma stapanesc si ma invelesc in plastic si nu ma lasa sa ma mai misc.
Incotro? Afara din mine, o perioada, ca sa ma privesc cantand... femeia se intoarce din nou catre mine si da sa spuna ca...
Cantam la sase azi. N-am mai cantat de mult pe lumina. E un sentiment placut, de egalitate, caci poti vedea chipurile celor din fata ta. Imi place sa ma leg de cate un chip din multime. Unul care zambeste. Sa-i cant lui pentru ca zambeste si se alina cu povestea asta a muzicii. Fara comentarii, fara critici. Doar noi doi.
Visez ca merg pe un drum fara sfarsit. Un drum plin de praf. Atata praf incat cizmele lasa urme adanci. Drumul strabate lanul de grau parasit, ars de prea mult soare. E o caldura infernala si eu sunt imbracat prea gros. Un pardesiu lung, cenusiu, cauciucat, deasupra unui pulover alb cu guler inalt. Ca o helanca, dar nu intocmai o helanca. Port cu mine o chitara agatata de umar. Din cand in cand, lemnul rezoneaza a paguba cand imi ies din ritm si cutia de rezonanta se loveste de cureaua veche, cu tinte.
Eu merg pe drumul asta pentru ca simt miros de apa la capatul lui. Serpuieste printre lanurile de grau si urca usor catre deal, lasandu-mi speranta ca dincolo de varf voi gasi marea. Asta ma face sa merg continuu. Apoi, ca si cum ar fi fost pusa cu mana de un Dumnezeu care joaca sah singur, la cateva sute de metri in fata-mi apare o casa din lemn cenusiu, in mijlocul lanului de grau ars.
Ma apropii tarsaindu-mi picioarele prin praful adanc. Nu se aude decat fosnetul parpalacului meu de cauciuc prin lanul de grau. Si scancete de pe veranda casei. E o casa mare, patrata, inconjurata de o veranda. Din loc in loc, stalpi subtiri de lemn sustin acoperisul care se prelungeste peste veranda ca sa faca umbra. Privita din fata, casa iti arata intrarea principala. Trei trepte care urca pe veranda si o usa mare care acum este larg deschisa catre nimicul negru dinauntru. Usa e strajuita de doua ferestre si ele larg deschise. Perdele albe flutura in dreptul gaurilor negre. E singura miscare cat vezi cu ochii, de parca m-as afla intr-un stop cadru peste care aceeasi mana divina a suprapus dansul perdelelor.
Intr-un balansoar, pe veranda o femeie priveste in gol. Poarta blugi de un albastru deschis si un tricou alb, decoltat. E bronzata, cu ochii verzi si buzele mari crapate de soare. Asa cum o privesc, simt o nevoie dureroasa sa sarut buzele acelea uscate, carnoase si intredeschise, dar privirea pierduta-n imensitatea lanului de grau ma tine in loc. Un par saten, murdar si sarmos se incolaceste peste umeri. Bratele lungi, ciocolatii, cu mainile impreunate a rugaciune si varfurile degetelor atingand barbia. Sandale negre in picioarele brazdate de vinisoare pamantii si unghii albe impecabil vopsite in alb, acolo, in mijlocul pustiului. Un ochi de chihlimbar atarna la gatul lung, agatat de un lant imperceptibil.
Cum balansoarul e orientat paralel cu balustrada verandei, femeia priveste catre infinitul de grau mort cu gatul intors. Ligamentele ies astfel in evidenta si sculpteaza frumos nemiscarea. Tacem. Ii pot vedea inima tresaltand in aorta. Nu ma priveste, dar ma intreaba: - Stii sa canti? Am plecat intr-o zi din casa asta in lanul de grau si nu m-am mai intors niciodata. Inca ma astept. Nu vreau sa ma cert. Vreau doar sa ma iau in brate si sa ma strang tare la piept. Stii sa canti?
- Despre asta nu stiu sa cant... Femeia ma priveste. Este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa fug, e prea multa durere in intalnirea asta si ochii astia verzi care ma fixeaza si ma fac sa cred ca am trecut pe langa posibil, ca pe langa o benzinarie unde ar fi trebuit sa alimentez ca sa pot merge mai departe si sa nu raman in drum, in mijlocul lanului de grau. Respir din ce in ce mai greu si ma uit la perdelele care flutura asa ciudat in toata moartea asta care ne inconjoara. Doamne, cat esti de frumoasa, imi vine sa-i spun, dar mi se pare ca ar fi ca si cum ai cere o bere rece preotului in mijlocul slujbei. Frumusetea sta pe chipul ei ca o musca de care ar vrea sa scape, dar a obosit si a renuntat. Ma asez pe veranda cu spatele la ea si cu durere in suflet. N-ai putea fi niciodata a mea, imi vine sa-i spun, dar parca vorbele nu-si mai au sensul aici, unde graul a murit si cizmele lasa urme in praful ca de pe luna.
Am ajuns la Brasov aproape... se circula greu pe serpentine. Se cirucla greu. Am oprit sa bem o cafea in benzinarie. Incerc sa ma privesc pe scena de la Targu-Mures, sa ma plimb in public si sa ma vad cantand, apoi sa colind printre terase si sa caut un loc mai racoros, undeva unde sa stau si sa privesc apa. Muzica se amesteca cu berea si cu fumul si cu viata, cu gandurile care ma stapanesc si ma invelesc in plastic si nu ma lasa sa ma mai misc.
Incotro? Afara din mine, o perioada, ca sa ma privesc cantand... femeia se intoarce din nou catre mine si da sa spuna ca...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)