Ce poți scrie în șapte minute?

E tara lui nu se poate. Portarii te privesc cu suspiciune de parca intreaga cladire e a lor. Visele au nevoie de ajustare. Dar cine naiba e dispus sa-si ajusteze visele? Si totusi, daca nu o faci, te trezesti ca esti privit ca un idiot. Ma rog. Daca renunti complet la bautura cand iti mai relaxezi creierul? Dupa 16 ore in care ti se spune NU ai nevoie de un pahar cu whisky. Sa stai sa privesti in gol. Leaga-ti fericirea de profesie si risti sa ajungi un trist. Damnat. E mult mai bine sa stai pe o banca in parc si sa privesti lumea. Cine naiba se mai uita acum la filmele lui Fellini. Paolo Sorrentino e noul Fellini cu al lui La Grande Belezza.

Nimic nu dureaza.

Poate ca banca din parc e singura solutie. Ne uitam la homelessi ca la niste proscrisi. Ii destestam, au pierdut totul. Noi suntem smecheri si puternici si n-o sa pierdem nimic. E un gand atat de necesar asta:

poti pierde totul.

In tara lui nu se poate, lucrurile se castiga greu. Sentimentul e ca nu suntem departe de anii 90. Rotatia cadrelor.

O ultima frunza se leagana in bataia cracilor suprapusa peste zidurile galbene, luminate de soare, ale blocului de vis-a-vis. E frig, se apropie decembrie si nici iarna asta n-o sa mai fie revolutie. Au avut grija de asta. Cele sapte minute au expirat. 

Este cocktailul Molotov singura soluție?

Când zeci de mii de oameni protestează în toată țara, ar trebui să-i bagi în seamă, nu? Așa e normal într-o democrație în care se presupune că oamenii ăia te-au învestit. Chiar și prin absența de la urne. Într-un mod indirect ei te-au ajutat să obții puterea.

Guvernul nici măcar nu se mai sinchisește să ascundă faptul că are o agendă paralelă cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană. Singurul calcul rece, cinic, nesimțit este cum să reușească să pornească această exploatare fără să piardă prea multe voturi. Și pentru că cei din stradă nu i-au votat niciodată, pentru că au ales( bine sau nu) să nu mai voteze mereu cel mai mic rău, guvernul nu îi bagă în seamă. Ce zic eu guvernul? Președintele, guvernul, parlamentul. Se pare că singurul conflict real între partidele politice este cel pe justiție. Dar cum să fii într-un total acord și în același timp împotriva a zeci de mii de oameni pe care îi ignori cu bună știință și a unei comunități care refuză să iasă din casă tot restul vietii pentru ca să privească cratere în loc de munți? E, uite că, Băsescu, Ponta și Antonescu, niște indivizi mediocri, necultivați, needucați, fără dragoste de țară și mai ales de oameni, fără stil și fără nuanțe, fără programe sau direcție, fără viziune, reușesc să se unească împotriva propriului popor. Există vreun singur argument care să stea în picioare la întrebarea: de ce nu peste treizeci de ani? de ce nu cu altă tehnologie peste treizeci de ani?

Cunosc placa conform căreia exploatarea de la Roșia Montană se decide în America. Nu cred că Uniunea Europeană care stă ca un ghimpe în coasta americană datorită monedei unice nu ar apăra interesele legitime ale României. Nu cred că guvernul n-ar putea să renegocieze o redevență în mod drastic. Asta dacă ar da vreun ban pe ce se întâmplă cu aurul. Doar că politicienii nu dau doi bani nici pe aur( lucru extrem de curios) nici pe mediu( asta știam).

După scrisoarea deshisă e Eugeniei Vodă, brusc, CNA a interzis - de parcă doamna Vodă a acționat ca un medicament miraculos asupra conștiinței audiovizualului - spoturile RGMC. Ce i-a oprit pe cei de la CNA în tot timpul ăsta lung al difuzării reclamelor să constate ilegalitatea lor? Nimic. Este doar praful aruncat în ochii celor care cred că se poate juca cinstit și cu cărțile pe față. Din păcate jocul de poker este în spatele oglinzii.

În spatele oglinzii legea amendată de ministerul Justiției își așteaptă liniștită aprobarea. În spatele oglinzii Comisia Parlamentară e de mult hotărâtă. În spatele oglinzii se pregătește un lac de cianură. Mat, fără luciu. Opac precum politicienii noștri. Opac ca Ponta, Băsescu, Antonescu. În oglindă ne privim doar noi, fraierii care încă mai sperăm în valori democratice și civilizație. Doar că ne privim chipurile desfigurate de oboseală.

Ce ar trebui să facă zecile de mii de oameni care protestează la Cluj, București, Iași, Timișoara etc. Când nimeni nu îi bagă în seamă sub pretextul jenant că nu au reprezentanți, ce ar trebui să facă? Cum să obțină un dialog? Poate că ar trebui să-i invite pe B, P și A la un cocktail. Molotov. Poate că doar așa o să înțeleagă politicienii noștri că energia oamenilor nu se disipează cu cât sunt mai ignorați ci se adună, se tot adună. Sunt sigur că odată protestele devenite violente Ponta n-ar rata ocazia să aplice lecția învățată de la părintele lui drag: niște golani, niște huligani, niște elemente extremiste. Da' cine ne-a adus în situația de a fi extremiști? Cine?

Cazul Pungești demonstrează că românul nu iese în stradă decât când este vorba de tarlaua lui. Sătenii din Pungești nu s-au gândit vreodată să îi susțină pe colegii lor de la Roșia. Și aici este vorba de egoismul nostru care i-a adus la putere pe javrele care ne conduc. Egoismul nostru i-a lăsat să fure, a instalat confortabil o generație de securiști. Am mai spus-o aici, cei care au ieșit în stradă au înțeles că e nevoie de forța colectivă a vocii civice. Ceilalți încă dorm. Doar că somnul lor a născut monștrii care ne conduc. Iar monștrii ăștia nu par să țină seama de oameni. Ci mai degrabă se sperie de cocktailul molotov.

Textul ăsta nu se vrea un îndemn la violență. Mi-aș dori doar să contribuie la creșterea numărului celor care protestează pașnic. Poate că trebuie să fim sute de mii, nu zeci de mii, poate că adevăratul cocktail Molotov e numărul nostru în continuă creștere.

PS. Directorul Institutului Geologic a fost demis ca urmare a poziției contra RMGC.
Legea exploatării miniere se pregătește să treacă în parlament.
Ponta vizitează America și nu își dă demisia.
Băsescu susține proiectul.
Antonescu e nehotărât pentru că nu știe care poziție îl ajută să devină președintele țării care doarme.
Marea majorității a României doarme visând aventuri frumoase la mall.

România și Roșia Montană sau De ce am mers la proteste?

Duminică seară am participat la protestele din Piata Universității care vizează stoparea proiectului Roșia Montana.  Rândurile care urmează se vor un amestec de reportaj cu un soi de pagină de jurnal și ceva dicteu liber.

Am ajuns la Universitate pe la ora 18 30 când lumea începea să se adune. Eram în compania unor prieteni. Urma să mai apară și alții ceva mai târziu. Primul lucru care m-a suprins a fost componența eterogenă a grupului de manifestanți care avea să se păstreze și mai târziu când pe străzile Bucureștiului vor fi fost vreo douăzeci de mii de oameni. Am văzut mulți tineri, unii studenți, alții absolvenți, am văzut părinți cu copii, doamne și domni în vârstă care purtau pancarte fabricate naiv, am întâlnit oameni din companii de producție sau agenții de publicitate, patroni de bar, actori, medici, oameni din bănci. Toți cei enumerați sunt oameni pe care i-am salutat sau pe care i-am văzut și îi cunoșteam din diverse împrejurări. Aspectul vestimentar poate la rândul lui să vorbească despre componența unei mulțimi. Erau oameni în blugi și tricou care purtau pantofi sport sau oameni în pulover și pantaloni simpli care nu ieșeau cu nimic în evidență, oameni îmbrăcați absolut normal și fară vreo pretenție de a fi la modă. Ei erau cei mai mulți. Am vazut și câteva acte de exhibiționism vestimentar din zona “hipster” sau “rock gotic”, “post punk” sau acte vestimentare de reînviere a identității naționale. Erau apoi “sportivii”, fie că erau bicicliști sau pietoni aleseseră să vină în piață îmbrăcați lejer. Una peste alta, grupul de la Universitate și mai târziu cei douăzeci de mii de oameni nu formau deloc o nișă ci mai degrabă un eșantion reprezentativ pentru clasa de mijloc.

Absent la nunta mea

Stau așezat într o cafenea cochetă și intimă de pe strada Cetății din Sibiu. Mi-a fost recomandată de Andra, "omul nostru din Havana", aici la Media Music Awards. Sunt fericit că am posibilitatea să citesc Jurnalul Rusesc al Annei Politkovsaya în tihnă, pentru că (în sfârșit) am timp. În salonul cu câteva mese în jurul cărora se aflã  scaune din diverse epoci și stiluri ca să exprime un soi de fuziune temporală, mă aflu eu și încă un cuplu. O muzică de lift se revarsă puțin cam tare din boxele care îți amintesc că ne aflăm în anul 2013. Pe pervazul ferestrelor care dau în stradă sunt aruncate "dezordonat" diverse obiecte de interior cândva posesoarele unor utilități practice: un sfeșnic, niște cești de cafea din metal, farfurii, partea superioară a unei mașini de cusut( Singer, probabil). Vremea afară este înnorată, aproape mohorâtă ca Rusia lui Putin din cartea Annei. În salon își fac apariția unu fotograf și doi viitori miri. Se învârt puțin și schimbă câteva cuvinte din care înțeleg că sunt în căutarea unui loc bun pentru o fotografie din albumul nunții. Genul ăla de fotografie în avans. Un instantaneu aranjat, dacă-mi pemiteti oximoronul. Mirele este nemulțumit de loc. Are un aer plictisit, ușor preocupat și este evident că el e de fapt liderul ședinței foto. Fotograful declanșează, exprimă sugestii și își ia banii. Mireasa are un aer ușor speriat e descumpănită și parcă blazată.
 
 Nu-mi plac nunțile. Nu mi-au plăcut niciodată. Poate și pentru faptul că la mine în familie nu s-a pus accentul pe partea festivă a acestui eveniment. Părinții mei s-au căsătorit la Mangalia și au petrecut la un restaurant cu un grup de patru, cinci prieteni. Întotdeauna mi s-a părut că din momentul în care au luat hotărârea să facă nunta, mirii sunt supuși unui calendar plictisitor de mici pasi imposibil de ocolit. Fotografia de nuntă, exercitarea opțiunii costumelor de nuntă, planificarea strategică a meselor, brainstormingul meniului, războiul muzicii ( e posibil ca mirele să prefere Pink Floyd, nașul mare să nutrească o nostalgie zdrobitoare pentru Giana Nanini - sau cum s-o scrie corect - iar familia miresei să nu renunțe în ruptul capului la Gheorge Turda sau Mirabela Dauer) O să spuneți că exagerez și că nu e realist să existe asemenea divergențe între miri și familiile lor. Pe naiba, sigur că e realist, consultați rata divorțurilor dacă nu mă credeți.
 
 Revenind, organizarea nunții mi se pare un calvar de la cap la coadă. Iar mirii - cei care ar trebui să fie beneficiarii unui eveniment memorabil - ajung să fie isterizați de mulțimea deciziilor pe care trebuie să le ia în cunostiinta de cauză. Visul că nunta poate fi organizată fără aportul lor se prăbușește a doua zi după ce au semnat contractul cu firma organizatoare. Ce mi se pare grav este că la fel ca în cazul instantaneului "aranjat" în care cei doi pozează de cele mai multe ori forțat zâmbitori, implicarea mirilor în organizarea nunții elimină orice formă de bucurie spontană. Practic pe miri propria lor nuntă nu-i mai surprinde cu nimic pentru că ei știu pe de rost desfășurătorul. Trebuie să fii cu adevărat detașat ca să te mai surprindă o data ceea ce cunoști în amănunt.
 
 Până la urmă nunta azi se înscrie într-un curent universal. Suntem pregătiți să trăim mimetic, ne dorim să mimăm toate lucrurile pe care ni le vindem ca ideale. Lumea ideală este în publicitatea care ne invadează viețile și care propune un anumit model de erou urban la a cărui înălțime dacă nu te ridici ai senzația că ești descalificat din lume. Nu pot să nu mă întorc la Viktor Pelevin ( Generation P, Mitraliera de lut ) care spune că de fapt publicitatea nu vinde produse ci fericire. Cât de fericiți suntem dacă ne spălam pe  dinți cu pasta x sau dacă ne cumpărăm mașina y sau dacă ne asigurăm la z. Starea de fericire este locul comun al tuturor produselor vândute publicitar. Nu ne rămâne decât să rămânem nefericiti când nu putem să accesăm acest mod de viață.
 
 Până la urmă cel mai simplu mod în care poți să ratezi nunta ta e să participi la ea. La fel cum, probabil, cel mai simplu mod de a rata fericirea este să-ți pui zilnic problema existenței ei.

Roșia Montana

M-am ferit să emit o opinie personală în ceea ce privește Roșia Montana pentru că am responsabilitatea de a fi profund documentat atunci când o fac.  Nu am putut însă să nu remarc acest "dialog" între autorul unui articol și un comentator al aceluiași articol. Mai jos aveți linkul la articol și comentariul. În urma lecturii procedați în consecință. 

Articolul

AICI

Comentariul

 (Marţi, 3 septembrie 2013, 18:25)

nova [utilizator] i-a raspuns lui un domn

"nu sunt de acord cu: pentru multi dintre ei, a salva Rosia Montana,... este inainte de toate o chestie cool" si "nici cu unii se comporta ca si cum ar fi fost deja supusi unei operatiuni de brainwashing de durata, altfel n-ar sustine lucruri pe care nu le inteleg pana la capat" Si acum sa aducem argumente : Daca ar vrea sa fie numai "cool" ar face cu totul altceva si nu si-ar pierde timpul in strada.
Ceea ce analizati d-le Tapalaga nu trebuie bagat in sabloanele pe care le-am citit toti prin carti. Acest tineret este totusi "altfel" cu un simt al dreptatii, echitatii, respect fata de natura mult mai pronuntat. DA, lucreaza in multinationale, DA, este educat si DA, are convingere sincera de aparare a mediului dar in acelasi timp nu are respect pentru multinationala in care lucreaza si care realizeaza milioane profit pe munca sutelor de angajati ca el, care sunt pur si simplu exploatati.Capitalismul adevarat incepe sa se traduca in toata lumea cu - vreau mai multi bani CU ORICE PRET ( micul patron care face profit 100000 euro pe luna cu trei angajati platiti cu salariul minim este adevaratul nostru capitalist, la fel cu parvenitul care a stiut sa fure prin contracte cu statul). Legat de Rosia Montana totul este atat de simplu ca aproape nu inteleg de ca impartiti pe caprararii. Romanii nu sunt in stare sa-si faca singuri exploatarea. Daca o fac altii creeaza fix atatea locuri de munca cat creeaza o fabricuta in lohn. Preocuparea pentru ecologizarea zonei este chiar o copilarie -nici un copil nu ar mai putea sa creada acest lucru- iar faptul ca ne imbogatim cu milioane de euro - pe care sa le pape politicienii - asta ramane valabil orcand ba chiar ne putem organiza sa castigam miliarde. Nu au nevoie de mai multa informatie ca sa judece. Generatiile viitoare pot sa faca o treaba mai buna decat o putem face noi acum. De ce tinem mortis sa le lasam o TARA GOALA ?"

Încheieturile lui Barenboim

Astăzi am întârziat la festival. Când am ajuns în sală, după ce am tras de perdeaua greoaie de la o intrare laterală am fost surprins plăcut: sala era arhiplină. De pe scenă curgea deja în valuri largi Mozart. Daniel Barenboim și Radu Lupu la două piane. Concertul numărul 10. Mi-a luat ceva timp să mă acordez cu atmosfera. Muzica clasică e o formă de meditație. Și ca înainte de orice meditație e nevoie să dai jos de pe tine urmele groase de cotidian, să părăsești cumva exteriorul și să încerci să deschizi o ușă către tine. De aceea recomand( după scurta mea experiență de trei ediții consecutive de festival) celor care merg la concerte să mai fure o jumătate de oră din timpul lor social ca să ajungă înainte de ora începerii în sala de concert și să-și centreze gândurile către muzică. În partea a doua s-a cântat Verdi - Quattro pezzi sacri ( Ave MAria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te).

Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.

Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.

A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.

Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim. 

A dărâmat Roger Waters zidul?

Am scris din ce în ce mai rar pe blog în ultima vreme, însă concertul de aseara m-a făcut să mă așez la calculator. Nu vreau să fac o cronică ci mai degrabă simt nevoia să pun pe hârtie( o tempora!) ce s-a întâmplat cu mine și gândurile mele aseară. Încerc să pun ordine într-o sumă de stări si de reflecții prea amestecate ca să poată ieși cu ușurință un text ordonat. Am să încerc totuși să delimitez prin capitole experiența mea Waters.

Emoția 

Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil! 

Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață  și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui. 

Conceptul

Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât. 

Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.  

Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul. 

Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari. 

Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?) 

A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare.  Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei. 

Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției. 

Tehnologia

Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției. 

Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta. 

M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus. 

Roger Waters

Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust. 

Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.

Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze.  Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.

A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?

Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.

Rostul artei

All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.

And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall

O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.

Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.

Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child. 
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.

Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.