Stuttgart sau cum sa redevii Artist...

Si a fost Stuttgart. Cateva sute de oameni intr-un port industrial. O scena amplasata pe marginea raului. Sunet foarte bun. Atmosfera mishto. Am vorbit in engleza intre cantece explicand cateva din temele noastre. Am observat ca germanii s-au entuziasmat mai mult la piesele noi. Nu am o explicatie in sensul asta. Nu am sa trec cu vederea un incident care a stirbit din bucuria cantarii. Pentru ca autorizatia duratei evenimentului expirase ni s-a taiat sunetul in mijlocul ultimei piese de bis. Reiau faptul ca scena se afla intr-un port inconjurat de hale industriale. Nu sunt lovit de paranoia scenariilor subversive, dar cred ca se putea trece cu vederea fara sa fim confruntati cu aplicarea grosolana a unei legi intr-un spatiu in care nimeni practic nu beneficia de ea. A fost ca un orgasm ratat pentru ca a deschis brusc usa cineva chiar in momentul in care erai in extaz. Una peste alta, a fost o cantare buna cu cateva momente intense rau.

Ce a urmat a fost de senzatie. Spectacolul pe care Raul l-a dat in barul hotelului a meritat toti banii din lume. Si mai mult decat atat, a determinat sensul "artistului" pe acest pamant. Piano barul hotelului nostru avea un angajat. Tipul de om care vine la program. Aceleasi cantece seara de seara, aceeasi intensitate a interpretarii, ca o electrocardiograma plata sau mai degraba ca linia rosie dreapta cand inima inceteaza sa mai bata. Omul nostru canta. Totul e aplatizat: vocea, interpretarea, stralucirea ochilor care se rotesc placizi peste publicul din bar, prea obisnuit la randu-i cu aceasta monotonie sonora. Clapton suna la fel ca Frank Sinatra, Abba sunt frati cu Beatles. Mic de statura, cu o freza futurista, semn al unor preocupari extraprofesionale mai punk si cu un costum negru in contradictie cu toata fiinta lui, pianistul nostru isi vede de program netulburat de nimic. Muzica de lift, de cocktail, de vrajeala tarzie, de preludiu, de curve sau de bativani, de stress, de indoieli sau intrebari in fata unui pahar de scotch cu urme de ruj.

Peste toate astea ne facem aparitia si noi. Veseli, galagiosi, timpurii. Se comanda repede. Bere, mojito, eternul Jack care merge cu orice. Un fel de joker al betiilor de bar. Raul vede pianul. N-apucam sa spunem nimic. Urmatorul cadrul il infatiseaza langa pian. Pardon, pe scaunul de la pian, cot la cot cu omu' nostru blazat. Se canta Clapton. Raul ia partea dreapta a pianului si incepe sa improvizeze. Curentul electric strabate aerul. Capetele de la bar se intorc. Omu' nostru priveste uimit. Brusc face parte din alt spectacol. Nu mai are rolul principal, dar rolu' asta mai mic, in care el tine isonul, e de o mie de ori mai bun decat regina balului intr-o piesa scrisa de un dramaturg amator la un concurs cu juriu din Laponia. Raul se dezlantuie. Rade, chiuie si o da pe bucati de engleza care n-au niciun sens, dar cumva au rost. Din cand in cand, il inghionteste pe omu' nostru care aproape ca se prelinge de pe scaun. Pentru ca iesirea din scena sa nu sune a infrangere, ia in brate o chitara. In sfarsit, Raul e stapanul pianului.

Ii ducem bourbon-ul, ii aprindem tigara. Ochii mijesc aparandu-se de fumul care incepe sa-l invaluie. Se aud aplauze de la bar. Oamenii simt schimbarea. MUZICA isi reintra in drepturi si se baga in suflet. Raul e spectacol. Se leaga de doua propozitii: "I've got a woman" si " A woman got me". Le repeta obsedant. Le rage, mai bine spus, obsedant. Sesizez pericolul si ii strig: - Ba, mai usor cu vocea! El nu remarca nicio primejdie, ba mai mult parca e prima data cand realizeaza ca are spectatori: - Welcome, ladies and gentlemen, this is my band!!! I have a band now, yeeeaaahh! We gonna play some songs! Yeah! What songs? Well I don't know that! Take me easy!! Mouhahahahhaha! Si arde-i niste carnaciori pe pian si da-i cu bluesu' si cu jazzu'.

Sosesc alte pahare de bourbon. De la clienti. Lumea e in picioare. Raul e in picioare si el. Canta aplecat peste claviatura cu o mana, paharul in cealalta si tigara in clestele buzelor. Intre timp, pianistul rezident, incearca fara succes sa-si faca loc cu chitara. Dupa un rastimp, Raul oboseste si il priveste intrebator. Micutul sugereaza sa cante cu vocea. Raul aproba. Alt Clapton. Si deodata, minune. Vocea micutului, e mai limpede, e mai puternica, mai percutanta. Versurile ajung in noi. Raul il acompaniaza delicat, presarand note sub forma de raspuns la vocea pianistului de bar care CANTA. Canta cu ochii inchisi. E pentru prima data cand inchide ochii, se lasa pe spate. Incepe sa sune. Cei doi in nebunia lor, incep sa formeze o echipa. Publicul simte si aplauda din nou. Este MUZICA din nou. Este un artist care a suflat peste un om care a uitat sa mai fie ARTIST. Este bucuria molipsitoare a MUZICII si a jocului in sine.

Prin ochii inchisi ai pianistului de hotel se vede acum bucuria de a darui din nou. Prin muzica. Prin interpetarea lui care are din nou suflu si inima si har. Pentru ca un ARTIST chefliu a venit si a VRUT sa cante. Pentru el, pentru noi, pentru bucuria acestei faceri care se numeste muzica. Pentru cateva momente pianistul de bar se exprima din nou, ca acum mult timp cand visele intretineau arderea MUZICII. Pentru cateva momente nimic nu mai e egal, constant, blazat si automat. Iar asta se intampla atunci cand un ARTIST atinge ceva. Este focul care se intretine din bucuria de a canta. Focul stins demult pentru pianistul venit seara de seara la program. Intr-un loc inchis, o autogara a destinelor tarzii, printre bauturi si scrum, hohote si urlete, un ARTIST sufla aburul fierbinte al Bucuriei de a (se) Juca, peste fruntea rece si impersonala a unui om ale carui vise sunt moarte de mult.

Si-asa, trezindu-i amintirile si mai cu seama dorinta, il ia cu el intr-un carusel care se invarteste pret de o ora, pana cand ARTISTUL se va duce la culcare si pianistul de bar isi va strange transpirat partiturile, sufocat de emotia acelei seri pe care nu va avea puterea s-o starneasca din nou de unul singur... Caci forta asta, combustia infernala a ARTISTULUI care se autopropulseaza prin Arta lor, le e data doar celor care traiesc pentru ea si nu o parasesc... niciodata...