Kitesurfing. Just like that.

Daca ma intrebati ce e kitesurfing-ul as putea sa dau un raspuns tehnic: e un sport, nu neaparat extrem, practicabil aproape de catre oricine de la 8 la 55. Consta in manevrarea unui zmeu de dimensiuni mari care te trage pe apa cu ajutorul unei placi asemanatoare celei de snowboard.

Dar acest raspuns ar fi nimic. N-ar fi ceea ce simt. Paradoxal e ca, desi sunt innebunit de-a dreptul, nu stiu ce sa raspund. Cand cineva ma intreaba ce e aia kitesurfing raspunsurile se inghesuie sa-mi iasa pe gura incat simt ca incep sa fac spume si vreau sa dau un raspuns atat de bun, unul singur, eficient, poetic si explicativ astfel incat sa-l fac pe cel din fata mea sa inteleaga ce simt eu cand fac kite. Asa incepator cum sunt. Ce simt eu cand plutesc. Cat de liber ma simt. Cum imi vine sa urlu de bucuria ca alerg pe mare. Si nu stiu care e raspunsul ala care sa defineasca sportul asta si care sa ma defineasca si pe mine in acelasi timp. Ce e aia kite?

Mereu am crezut ca am o relatie speciala cu marea. I-am facut versuri cum m-am priceput, i-am facut muzica, n-am prea conceput iubirea in afara ei. Pana si gandul unei inmormantari pe malul marii l-am alungat din prea multa dragoste - ideea unei vesnicii alaturi de ea nu poate fi de indurat. Prea multa fericire e mereu greu de indurat. I-am dat marii mult din mine si ea a avut grija sa ma formeze, stim amandoi asta. Niciodata, insa, n-am avut ocazia sa fiu singur cu ea. Mereu se gasea cineva in jurul meu care-i distragea marii atentia de la mine. In egoismul meu, mi se parea chinuitor sa impart rasariturile, baile nocturne, reveria, betiile din apus, meditatiile sau mai stiu eu ce alte forme de comuniune cu marea, mi se parea chinuitor si nedrept sa le impart cu alti oameni. Voiam marea doar pentru mine, dar nu pierdut in largul ei, nu suicidal si nici patetic. Voiam doar sa-i spun cat de mult o iubesc fara sa ma intrerupa alti oameni poate la fel de indragostiti ca mine.

Acum chestia asta se intampla. De cand fac kite. Sunt singur cu marea si este absolut senzational. O plecaciune trebuie adusa vantului care mediaza aceste intalniri unice. Sunt singur cu marea si cu mine. Pot sa-i spun tot ce imi trece prin cap. Nu e nimeni sa ne intrerupa. Si iarasi paradoxal, nu-mi vine sa-i mai spun nimic, nu mai e loc de cuvinte. Nici vantul care urla infricosator pe mal, nu se mai aude cand pleci cu kite-ul.
Simti doar cum iti umfla zmeul, dar de auzit nu se aude.
Cand ma intorc din apa mi-e greu sa ma acomodez cu plaja si agitatia ei. E ca atunci cand cineva te smulge din mijlocul celui mai romantic sarut ca sa-ti dea o veste importanta. Nu gasesti rostul. Cred ca asta te trage mereu inapoi. Acea stare de bine in care esti singur cu tine. E pacalitoare pentru ca desi ai putea crede ca vei afla mai multe despre sinele tau, acolo, in mijlocul marii, asta nu se va intampla. Marea e o amanta mult prea perfecta pentru a-ti lasa loc de revelatii in ceea ce te priveste.

Cred ca trebuie sa ma opresc. Articolul asta trebuia sa promoveze kitesurfing-ul intr-un mod simplu.
Eu sunt fericit ca am descoperit acest sport. Inca un paradox. Se invata greu, insa extrem de repede. Intr-o saptamana poti sa te dai. Dar nu e usor. Ar fi prea simplu, nu?

V-am povestit de Gokceada? Poate nu foarte explicit, dar prin iulie cand am fost la kite v-am povestit crampeie. Gokceada e o insula in Turcia. Mai mereu e batuta de vant. E minunata. Cei mai in varsta pot regasi acolo Vama Veche de mult timp pierduta. Acolo se invata kite. Cu oameni misto.

Intre 23 august si 1 septembrie e inca un curs. Sunt patru locuri. In rest ii las pe ei sa va spuna. Puteti sa-l sunati pe Dodo la +40743703836. Va va spune tot ceea ce eu nu reusesc sa va spun. Si va poate ajuta sa simtiti tot ceea ce v-am spus ca se poate simti.

Sunati relaxati.