Celor de aici. Celor de pe FaceBook.

Celor care citesc acest blog. Celor de pe contul Vama de FaceBook. Celor care au. Si care pretuiesc. Tuturor.




Toti facem lucruri in viata pentru aplauze. Cele mai importante lucruri le facem cu gandul ca vom fi rasplatiti cumva. Incepem de mici. Amintiti-va unul dintre sutele de desene pe care voiam cu ardoare sa-l vada mama. Sau tata. Eram dipusi sa ne scuipam plamanii de urlete ca ei sa se uite.
Suntem fericiti cand actiunile noastre au spectatori. Cand marcam la fotbal sau la baschet si se uita tot liceul. Mai ales fetele. Toate actiunile noastre au nevoie de spectatori. Macar unul. Pana si un spectator poate fi important. Cateodata e mai important decat cinci milioane. Mark Zuckerberg a lansat FaceBook pentru o femeie. Un spectacol de cincisute de milioane de utilizatori pentru o femeie.

Cautam confirmare in actiunile noastre. Cautam sa crestem cu fiecare actiune. A fost bine? Spune-mi, a fost bine ce-am facut? Ti-a placut? Of, Doamne, cat ma bucur ca ti-a placut.
Cand am inceput sa facem muzica, prietenii mei ziceau s-o facem doar pentru noi. Eram tanar si m-am revoltat: - Ce sens are sa n-o auda nimeni? De ce sa cant in baie? Voiam cu tot dinadinsul sa fiu pe o scena cantand. Cand s-a intamplat asta, o saptamana am plutit. Nu la figurat. Vorbesc serios. Dupa primul concert din Laptarie am plutit, usor, deasupra pamantului. Ce vreau sa spun... Facem cu mult mai multa usurinta gesturile care primesc aplauze. Gesturile care intr-o forma sau alta se intorc la noi. Printr-o reactie, oricare ar fi ea. Vrem sa starnim reactii, suntem oameni.

Acum, va rog, ascultati-ma cu atentie. Va cer, va rog sa faceti un gest pentru care n-o sa va multumeasca nimeni in mod direct. Nu veti primi aplauze, nu veti primi confirmari, dupa ce veti face acest gest nu se va produce nicio schimbare majora in viata voastra. Va fi atat de nesemnificativ incat e posbil sa-l si uitati la cateva ore dupa ce l-ati facut. Un nimic. Mai mult decat atat, veti si pierde ceva.

Inainte de a va spune despre ce este vorba mai vreau sa va rog ceva. Dureaza un minut si este un exercitiu de imaginatie.

Ganditi-va ca suntem 25000 de oameni pe un camp care se pierde in mare. Suntem 25000 cu fata la mare. Este liniste. Nu se aude nimic in afara respiratiilor noastre si pescarusii care survoleaza multimea in zbor catre intinderile de apa. Pe malul marii se afla un copil plapand. Este numai piele si os. Din chipul lui au ramas doar oasele pometilor si ochii, arsi. Nu priveste marea. Ne priveste pe noi. Copilul asta ne priveste pe noi toti. Tacem. E un spectaol dureros si maret in acelasi timp. Marea si un copil pe moarte.

Fiecare dintre noi are in mana un telefon. Si dintr-odata, fara sa ne uitam unii la altii, sincronizati dupa propriile respiratii toti formam un numar si trimitem un mesaj. Toti cei 25000 ne gandim la acel copil. Nu ne vede si nu ne aude nimeni. Nu ne cunoastem intre noi. Nu ne vom vedea niciodata. Este singurul nostru moment de solidaritate. Toti, deodata, un mesaj. Si copilul. As putea sa inchei aici. Dar vreau sa mai adaug ca sunt sigur ca un stadion intreg care gandeste la unison pentru un copil, il poate vindeca de cancer. Toata energia aceea venita de la zeci de mii de oameni poate vindeca. Copilul de pe malul marii a prins viata, ne-a intors spatele si a intrat in apa. Sau poate a murit.

Dar noi toti, am incercat. Stiu, nu suntem pe un camp. Nu se vede marea. Si nici nu este vreun copil plapand pe malul ei. Este doar un text. N-am stiut sa fac altfel.

Vreau sa cred ca dupa ce termini de citit, ai sa pui mana pe telefon si ai sa trimiti un sms la numarul 858 (2 euro pentru Primul Centru de Excelenta in Tratarea Cancerului la Copii) si n-ai sa astepti nimic in schimb. O sa-ti vezi mai departe de viata multumind lui Dumnezeu ca esti sanatos. Vreau sa cred ca ai sa faci asta. Ca ai sa trimiti acest sms. Din putinul tau. Respir adanc si fac o pauza sperand ca ai pus mana pe telefon...

Stii, am senzatia ca n-am dat tot ce e mai bun ca sa te conving. Ca nu am fost inspirat. As vrea sa am o ultima imagine expresiva care sa te convinga. N-o am. Ar fi atat de trist sa ai nevoie de ea...



PS. 858 detalii aici