Making of copilul sau doua saptamani de fericire (8)

Eu eram inca obosit dupa sambata. Scenografa si echipa ei erau deja in Casino. Mi-era foarte frica de momentul in care aveam sa vad decorul discutat. Hotarasem sa nu ma enervez orice s-ar fi intamplat. Un soi de suspiciune in relatia cu oamenii e principalul meu defect. Probabil ca vine din nevoia asta de a controla lucrurile. Sau poate ca am avut de-a face cu destui oameni... ce fel de oameni? Aici m-am oprit din scris acum o saptamana si nu mai stiu despre ce oameni aveam de gand sa vorbesc. In sfarsit, cand am intrat in Casino, in sala care devenise dormitorul regelui, pometii n-au mai rezistat si mi-au alunecat intr-un zambet larg. Era bine. Era foarte bine. Era peste asteptarile mele. Insa in directia pe care mi-o dorisem. N-am avut nimic de spus acolo. Am mutat masa un pic catre stanga si am ales rochia reginei. Eram fericit si imi venea sa le strang in brate pe Andreea si Bianca (fetele de la scenografie). Cuferele aruncate unele peste altele, cartile, patul, cearsafurile, degradarea unei lumi de obiecte care insemna ultimul refugiu al regelui, toate se regaseau in fata mea, dar cumva mai mari si mai multe, la scara spatiului in care ne aflam. Un spatiu aranjat frumos si mai ales cu dragoste. Apoi am vazut ospatul abandonat al regelui. Un baiat farbrica migalos panze de paianjen. Si mi-a dat asa un sentiment de liniste, sentimentul acela ca oamenii isi fac treaba si cu pasiune, fara sa fie nevoie sa-i impingi de la spate. Pivnita cu jucarii nu era gata, dar cele doua incaperi erau garantia palpabila ca urma sa fie bine. Ma simteam usor. Simteam cumva ca de-acum totul depinde mai mult de mine. Urma sa ne vedem cu Rebengiuc la masa sus in Sinaia. Ma pregatisem sa incerc un fel de repetitie, insa exuberanta care m-a cuprins dupa ce am inteles ca aveam un castel asa cum mi-l dorisem m-a facut sa renunt. Cateodata antrenorii renunta sa mai scoata jucatorii pe teren cu o seara inainte de meci daca psihicul e bun. Ne-am dus veseli catre Taverna Sarbului, eu, Max si Racasan, lasand in urma fetele sa raspandeasca frunze prin tot palatul. A urmat o seara agreabila, ne-am permis o sticla de vin si l-am urmarit pe Victor Rebengiuc navigand intre Facebook si casuta de mail. Secretul este ca el stie sa tagg-uiasca poze pe Facebook, iar eu nu. Despre clip? Nimic. Replici vesele, gargara.