Adevar de lemn

Aseara un prieten m-a invitat entuziast la atelierul lui de tamplarie. Vino sa vezi cum arata bancul tau de lucru. Ce imbinari frumoase i-am facut.
Am ajuns la atelier si am ridicat cu greu o bucata lunga de frasin dupa care am pus-o pe doua capre. De fapt erau patru bucati lungi de frasin masiv imbinate aproape perfect incat iti trebuia ceva timp sa intuiesti linia subtire unde lemnele se imbratisau strans.
Am comandat bancul asta lung ca sa pot sa ma desfasor in liniste. Mult spatiu pentru "biroul" meu de acasa. Acum insa el devine mai mult decat o masa lunga. E o bucata de mestesug, Un mestesug care imi pare ca se pierde intr-o lume a prefabricatelor usor de asamblat in familie. Lumea furnirelor, a palului tubular, rumegus presat sau mai stiu eu ce.

Mobila din lemn masiv e scumpa. E scumpa pentru ca e inca nevoie de om ca s-o slefuiasca, s-o imbine in "dinti", sa o indrepte atunci cand se curbeaza incapatanat, s-o sculpteze.
Am vazut lucrari minunate in atelierul prietenului meu care face productie de toate felurile, fie ca e vorba de teatru, mobila de interior, productie publicitare sau diverse evenimente.
Am vazut un tamplar batran care manuia strungul cu dexteritate si relaxare, uimindu-ma cu forme perfecte. L-am intrebat daca mai exista scoli de tamplarie. Mi-a zambit amar. "E o meserie pe cale de disparitie. La mine n-a venit nimeni sa-l invat. E prea multa munca".

In ultima vreme, mai precis de cand am fost la Stockholm si am vazut cat de legati sunt oamenii aceia de natura, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai des la lemn. Ma intreb de ce facem atatea eforturi sa-l alungam din viata noastra.

In ce ma priveste, mi-am dat seama tarziu, lemnul mi-a fost cel mai apropiat sprijin. Scandura scenei mi-a suportat rolurile, lemnul chitarei de Reghin a vibrat la primele mele incercari, lemnul clarinetului meu, masa de stejar a bunicilor mei careia de prea multe ori i-am aplicat un tratament nu tocmai corect ca si lavitei uitate pe balcon peste care au trecut prea multe ierni.

Cand plecam din lumea asta si florile zac proaspat aruncate peste mormantul de-abia inchis, numai o cruce de lemn ramane marturie a trecerii noastre prin lume. Iisus a fost rastignit pe lemn. Oare cat o fi plans lemnul crucii Lui?

Am mangaiat indelung lemnul mesei mele de lucru. Parea umed. Prietenul meu mi-a spus ca e doar rece. Ca nu e umed. Si nu e mort, am zis. "Nu, nici vorba. Lemnul nu moare. Dupa zeci de ani, cand reconditionam mobila veche de pe care dam jos toata vopseaua, incepe sa curga si rasina".

Intr-adevar lemnul traieste, ia formele lucrurilor care il preseaza, se imbiba cu timp si aer, miroase a ceea ce se intampla pe langa el. Absoarbe orice, e ca un copil curios care baga te miri ce in gura, de aia lemnul trebuie tratat cu grija pentru ca el creste impreuna cu noi.

Am ciocanit de cateva ori cu falangele stranse lemnul viitoarei mele mese. A raspuns usor, dar raspicat. Sunt aici domnule si am ceva de spus de cate ori ma atingi. Apoi l-am mangaiat pe toata lungimea si din frecarea moleculelor lui cu pielea nehidratata a palmei mele s-a nascut un fosnet ca de vant.
In curand ai sa scartai in casa mea, mi-am zis.

Spectacolul sonor al unei viori Stradivarius este unic si devine magnific prin comparatie cu o vioara normala. Pentru ca lemnul traieste si raspunde omului. Si asa cum exista har si excelenta la Om, asa exista si in lumea lemnului.

Inchei cu o imagine in gand: o padure de mesteceni scartaind usor in bataia vantului. In felul lui, lemnul raspunde pana si presiunii invizibile a vantului care sufla peste coaja aspra. Insa acelea sunt sunete pe care nu le auzim usor. Oamenii tind sa respecte mai mult ceea ce misca. Cu atat mai fragila mi se pare viata lemnului.

Si poate mai intensa, in nemiscare.
Sent via BlackBerry from Vodafone Romania