Procesul (2)

Genocid!!tuna avocatul lui Ceausescu pe ton de procuror. Mii de oameni mor pe strazi din cauza ta. Se gandea cum o fi posibil sa moara oameni din moment ce el se afla aici in camaruta asta tinand-o pe ea de mana pe ea si asteptandu-si sentinta. O adiere de speranta ii traversa fata transpirata: oare lupta cineva pentru mine acum? Dar gandul il parasi la fel de repede cum venise. Nu realiza ca asta era cea mai mare infrangere pentru un om. Sa nu aiba pe nimeni care sa mai lupte pentru el.

Anchetatorii se grabeau. Se grabeau si isi fereau privirile. Era frica si graba in condamnarea asta pe care si-o dorea un popor intreg. Ai distrus poporul asta, urla avocatul-procuror. Ii stia pe toti si le stia pacatele si supsesera la tzatza mare pe care le-o daduse. Toti erau ofiteri. Si toti se grabeau sa-l omoare. Isi privea ceasul in mod mecanic. Iar ei se speriau cand isi privea ceasul de parca dintr-o clipa intr-alta cineva ar fi putut sa-l salveze. Douazeci de ani de teroare stateau neputiniosi in fata lor pe un scaun de cazarma. Nu le venea sa creada ca trimit la moarte douazeci de ani de teroare. Nu va e rusine, striga ea. Linisteste-te ii sopti. Nu stie saracuta, ca vom muri. Gandul ca ea se va prabusi impuscata langa el il scotea din minti. La ce mi-a folosit puterea daca nu pot s-o salvez?

Nu ti-e frica de Dumnezeu? racni avocatul. Nu se gandise la Dumnezeu pana atunci si nici acum nu-i venea sa o faca. Daramase cateva biserici cu usurinta si acum incerca un soi de vinovatie amestecata cu orgoliu care il impiedica sa apeleze la Dumnezeu. Dintr-o data sec si taios timpul incepu sa se miste cu viteza ametitoare. Tocmai fusesera condamnati la moarte. Auzise sentinta ca prin vis pentru ca se gandea la bisericile daramate. De aia nici nu se ridicase la citirea sentintei. Trecuse de mult ora medicamentului. Trebuie ca o sa imi creasca rau glicemia, isi spuse si ii venira in minte multimile din fata comitetului central in saizeci si sapte. Oare cine o sa conduca tara asta de maine-ncolo?

In cadrul usii venira trei copii imbracati in uniforme militare. Tineau in mainile blege niste franghii. Sangele ii zvacnea timplele. Nu voia sa fie legat. Nu ma legati, striga. Nu ne legati, adauga ea gatuita. Asta ii zdrobi inima. E speriata saracuta. Nu ne legati, ma copii. Se crea o busculada ridicola in camera prea mica pentru asemenea proces. Copiii nu-i puteau lega din cauza completului si fricii care-i napadise la gandul ca sunt tocmai pe punctul de a omori doi oameni. Procurorul-avocat rasufla usurat si-si facu o cruce pe ascuns.

Ii stransera mainile la spate si funia incepu sa-i roada incheieturile. Gemetele ei ii frangeau pieptul. N-o mai pot tine de mana acum, saracuta de ea. Copiii in uniforma il impingeau de la spate pe culoarul intunecat. Aerul rece si alb il izbi peste fata cu puterea unei stiri naprasnice. De ani de zile nu fusese in curtea unei unitati miltare. Se lasa linistea. Copiii in uniforme il impingeau in toate partile.O fractiune de secunda se gandi la miile de oameni care-l huiduisera in piata. Apoi se gandi ca n-ar fi trebuit sa ia elicopterul si nici masina spre Titu. Ar fi putut sa ramana in Iran dar nu, el nu era las si tot asa gandurile incepura sa se buluceasca in mintea lui intr-un vartej al tuturor lucrurilor care ar fi putut sa-i duca departe de iarba poligonului din unitatea militara.

va urma